Sponsor oficial al
Se știe deja, în acea zi de duminică echipa studenților din Craiova a disputat primul meci din istoria ei. Meciul a fost amical și a avut loc la Filiași. Adversară era formația locală, care a și câștigat cu 6-3. Așadar, palmaresul universității începe cu o înfrângere.
Evenimentul a trecut însă aproape neobservat. Lumea avea în acel an 1948 cu totul și cu totul alte griji decât fotbalul. Și chiar dacă ar fi fost vorba de fotbal, microbiștii olteni erau învățați cu alt nivel competițional.
După interbelicele Craiul Iovan și Rovine Grivița, publicul ”de fotbal” din Bănie se răsfățase ani buni cu rezulatul fuziunii celor două: FC Craiova. O echipă frumoasă, care umplea tribunele Stadionului Regal (ulterior, botezat de comuniști ”Tineretului”). Cu fundași aprigi precum Ghiță Albu (la vremea aceea căpitanul echipei naționale), Thierjung, Bătrân. Cu Angelo Niculescu, viitorul selecționer, pe post de ”half”, cum i se spunea pe atunci mijlocașului. Cu un atacant adorat de public în persoana lui Lambru (zis și Nelu) Dunăreanu.
Cu aceștia FC Craiova a câștigat campionatul intern în ediția 1942/43, dar Federația n-a considerat competiția ca una oficială, pentru că în urma Diktatului de la Viena, din 1 septembrie 1940, o mare parte din Ardeal fusese decupată din trupul țării. Așadar, pe bună dreptate, nu mai era vorba despre campionatul întregii Românii, ci doar al unei părți a ei. Campioană de război, aceasta este titulatura oficială cu care a fost încununată atunci FC Craiova.
După anii războiului oltenii (nu numai ei, ci toți românii) aveau cu totul alte preocupări decât fotbalul. Cu câteva luni mai devreme, în 11 iunie 1948,avusese loc naționalizarea tuturor mijloacelor de producție. Fabrcile le fuseseră confiscate patronilor și deveniseră proprietate a Statului. Avuseseră loc două stabilizări monetare, tocmai pentru ca oamenii care ajunseseră să țină banii în saci să se pomenească peste noapte doar cu niște maculatură complet lipsită de valoare. În curând avea să înceapă colectivizaea agriculturii, care va lăsa în urmă mii de victime. Alte zeci mii de victime aveau să ajungă în închisorile politice sau, câțiva ani mai târziu, la Canal.
Sigur că atenția era atrasă și către sport. În Craiova, care în acea perioadă avea aproximativ 80 de mii de locuitori, se înființase în acel an o instituție de învățământ superior, cu profil pedagogic. Despre Universitatea propriu-zisă vorbim abia din 1966, când echipa de fotbal a oltenilor juca deja în prima divizie. Pe lângă acea instituție didactică a început să funcționeze o asociație sportivă cu mai multe secții, una dintre acestea fiind fotbalul.
Dar fondurile bănești dedicate acestei activități erau limitate, motv pentru care echipa de fotbal a funcționat ani la rând în campionatul regiunii Oltenia, abia la mijlocul anilor 50 urcând în liga secundă. Numai pentru un singur campionat, după care a retrogradat din nou, revenind în eșalonul secund abia în 1958/59. După care a urmat promovarea pe prima scenă, în 1964, și toată istoria de-atunci încoace, cu toate interpretările ei contemporane.
Dar nu despre aceasta e vorba, ci despre vremurile cu totul tulburi în care a apărut clubul. Sigur că în aproximativ aceeași perioadă apăreau Steaua (sub denumirea de AS Armata), în 7 iunie 1947 sau Dinamo, în 14 mai 1948. Dar acestea erau asociaii sportive, ulterior cluburi, care stăteau pe cele mai stabile fundamente posibile ale societății din acea vreme, anume Armata și Ministerul de Interne.
O mică asociație studențească n-avea forța de a se război cu acestea și nici măcar n-avea de gând s-o facă. Au trebuit să treacă mai bine de două decenii ca aceste lucruri să poată deveni realizabile.
De aceea, în ziua în care Universității Craiova i se spune LA MULȚI ANI, trebuie trecută obligatoriu prin filtrul minții perioada extrem de tulbure în care aceasta a luat naștere.
