Sunt unul dintre cei care cred că nu suntem de capul nostru în această viaţă şi pe această planetă, ceea ce înseamnă că, undeva, cândva, vom da socoteală pentru faptele noastre, iar, după cum zic unii, mai habotnici, chiar şi pentru gândurile noastre!
De aceea vin şi spun acum, aici, că ar trebui să fim mai reţinuţi în lupta surdă pentru existenţă, care, oricum, este vremelnică, pentru că, uneori, s-ar putea să plătim, pentru faptele noastre, mai mult decât am câştigat, efectiv, în coşul lăcomiei de zi cu zi.
Îmi amintesc de un moment din copilărie când m-am rătăcit într-o pădure de stejar şi, pentru o bună bucată de timp - când efectiv nu m-am mai mişcat din loc, pentru că nu ştiam care este drumul corect, ca să mă întorc de unde am venit, m-am trezit cufundat în problemele existenţei mele şi m-am întrebat cine sunt şi ce caut acolo?!...
Nici până azi nu am găsit răspunsul la aceste întrebări. De aceea, e firesc să trăim clipa, pentru că nu se ştie ce va mai fi după. Dar, odată cu trecerea timpului şi înaintarea în vârstă, aceste întrebări existenţiale cresc precum muşchiul vegetal, tânăr, pe un gard vechi.
Din acest malaxor de carne şi sânge, în care trăim, cu lupte pe viaţă şi pe moarte, la final, sufletul iese gâfâind şi abia trăgându-şi respiraţia!...
