Un editorial publicat în februarie 1990 în revista „CASA EUROPEANĂ”

În februarie 1990, cu o premoniţie surprinzătoare privind viitorul Europei, am înfiinţat şi editat, ca redactor şef, primul (şi ultimul) număr al revistei „CASA EUROPEANĂ” – periodic independent care militează pentru o „casă comună europeană”, pentru pace şi bună înţelegere între popoare, în care, alături de colegii din colectivul redacţional, pe care îl formasem atunci, dezbăteam şi analizam la greu viaţa politică şi evenimentele de după Revoluţia din decembrie 1989.

Pe prima pagină a acestei reviste publicam editorialul de mai jos, în care dovedeam o acurateţe şi o capacitate de analiză surprinzătoare, pentru mine, acum, când recitesc, după treizeci de ani, acest text, din care redau un fragment, în cele ce urmează: 

Analfabetismul politic sau ignoranţa de fiecare zi

Titlul acestui articol nu este deloc pretenţios, sau dur, cum, poate, va exista intenţia să fie categorisit. Nu este nici măcar părtinitor, ci reflectă o realitate pe cât de crudă, pe atât de persistentă.

Începeam, pe 22 decembrie 1989, din clipa în care a pornit numărătoarea inversă – şi ea a pornit odată cu fuga dictatorului, o nouă eră – a democraţiei şi a respectării libertăţilor omului.

Am trecut prin clipe grele până la reinstaurarea liniştii, nu mi-a dispărut, încă, din timpane, răpăitul mitralierelor, am dat un mare tribut de sânge – străzile mai poartă urme şi acum. Revoluţia pe care am înfăptuit-o şi care este a noastră, a tinerilor, mai ales – pentru că nu s-a văzut niciodată o revoluţie făcută de pensionari –, nu se cinsteşte numai prin slujbele religioase şi prin monumentele ridicate celor căzuţi, ci prin instaurarea adevărului, a adevăratei democraţii, dincolo de orice doctrină comunistă sau neo-comunistă, fiindcă cei căzuţi tocmai pentru înlăturarea acestui coşmar comunist au luptat!

A fost nevoie, în acele clipe, de o autoritate cu rol politic care să (re)aducă liniştea şi ordinea, şi această autoritate a fost Frontul Salvării Naţionale, a cărui necesitate şi legitimitate, în acele momente, era justificată.

El ne reprezenta, într-adevăr, în acele moment istorice, dar nu am bănuit nici o clipă că va veni şi vremea când Frontul va servi numai interesele unui grup – pe el însuşi, plus o parte dintre simpatizanţi, mulţi necunoscători ale unor noţiuni elementare, pe tărâm politic, dar, fireşte, încăpăţânându-se să facă politică(!), adică să-şi dea şi ei cu părerea şi, eventual, să mai dea şi cu bâtele în cei care zic altfel decât ei!... Şi nu au făcut-o neorganizat. Au avut şi camioane şi trenuri la dispoziţie, ca să vină în Bucureşti, şi chiar bâte confecţionate din lemn, la fel cu cele folosite, în timpul Revoluţiei, de oamenii lui Ceauşescu, împotriva huliganilor de la Timişoara. Acum, ei s-au năpustit cu ele pe studenţii care manifestau paşnic în parcuri – deşi eroii nu au căzut în parcuri –, şi care aveau motive să fie nemulţumiţi de stabilirea, de către autorităţi, a unor astfel de locuri pentru proteste, când, în orice ţară liberă, protestele au loc în centrul civic şi politic al localităţilor.

De ce li s-a putut întâmpla studenţilor aşa ceva? Răspunsul este simplu: pentru că studenţii capătă, acum, din nou, aceeaşi vină pe care o aveau şi pe timpul lui Ceauşescu – aceea de a gândi! Ei şi intelectualii, în general, sunt împovăraţi cu vina de a gândi spre binele ţării şi împotriva celor care se instaurează la putere şi încalcă principiile democraţiei!

M-a uluit, sincer, poziţia domnului Ion Iliescu, pe 28 ianuarie 1990, când a mulţumit muncitorilor de la I.M.G.B. că au venit să salveze Frontul, dumnealui a pretins că a fost o încercare de lovitură de stat, de fapt, inexistentă, ci doar o dorinţă legitimă a partidelor politice istorice de democratizare a ţării.

În timp ce Ion Iliescu le mulţumea muncitorilor, studenţii erau ciomăgiţi tovărăşeşte în parcuri şi, oficial, erau trimişi să înveţe, acum!... Nu mai este nevoie de ei, au făcut Revoluţia, cine a putut să profite, profită, iar acum domnul Iliescu ar vrea să se ducă dracului, odată, studenţii, să mai înveţe!... Şi încă 25, sau 45 de ani, de acum încolo, să tacă!

Cam aşa se poate rezuma poziţia oficială a Fontului Salvării Naţionale, pe 23 ianuarie 1990. Nu se poate să nu rămâi stupefiat în faţa unui asemenea spectacol!

Partidele istorice sunt ridiculizate, cu rea-credinţă, sunt instigate, împotriva lor, masele de muncitori care nu înţeleg mai nimic din tot ce se întâmplă, de fapt, împotriva intereselor lor, dar ascultă orbeşte ordinele care vin de sus.

Conducerea Partidului Naţional Ţărănesc este încărcată în blindate, se fac eforturi substanţiale de a compromite şi Partidul Naţional Liberal, dar acesta dă dovadă de înţelepciune şi se retrage înainte de a asista la noi ciudăţenii.

Domnul Petre Roman declara, în ianuarie 1990, că nu va candida, în alegeri. Acum nu mai recunoaşte că ar fi zis aşa ceva şi, după două săptămâni, a declarat că va participa!... Din acest moment, jucăria devine serioasă, inocenţii care au preluat conducerea se urcă pe masa de biliard şi adună toate bilele numai pentru ei!...  

Domnul Ion Iliescu, ce părea atât de modest pe 22 decembrie 1989, atât de întâmplător ajuns, atunci, la tribuna fostului Comitet Central al PCR, şi trecându-se... ultimul pe lista membrilor FSN, ajunge, deodată, primul pe listă şi cel mai autoritar, ba chiar se erijează în victimă a regimului comunist, iar mare parte a poporului român îl crede.

Dumnealui lasă să se înţeleagă că a avut o oarecare disidenţă  împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu, dar, să ne fie cu iertare, noi ştiam că un disident autentic era dat afară din serviciu, ajungea muritor de foame şi avea domiciliu forţat. Dar, disident şi, în acelaşi timp, director al Editurii Tehnice – sunt două noţiuni incompatibile şi de necrezut!

Ca rezultat al instigării nedrepte a muncitorilor împotriva studenţilor au putut apărea incredibilele lozinci... Moarte intelectualilor! şi Noi muncim, nu gândim!

Ajungem, acum, la ceea ce ne doare cel mai mult: analfabetismul politic al maselor. Din această cauză nu s-a înţeles şi nu se va înţelege când o acţiune a unei forţe politice este împotriva intereselor poporului român!

A fost format acel aşa-zis Consiliu de Uniune Naţională, dar cum? Total inechitabil! Ce înseamnă că jumătate din membrii acestui Consiliu sunt numai din Frontul Salvării Naţionale, iar cealaltă jumătate este formată din reprezentanţii tuturor celorlalte formaţiuni politice?!... Unde este echitatea promisă?!... (...)