Este foarte greu să te uiţi în urmă, retroactiv, cum ar veni, şi să-ţi conştientizezi greşelile şi faptele bune. Totdeauna te vei lovi de reticenţe şi de întrebarea dacă ai făcut bine, sau nu, ceva, la un moment dat? Niciodată nu ştim cu ce greşim, sau unde sunt faptele bune şi cele rele, în decursul vieţii noastre...
Eu am avut curajul să privesc în urmă şi concluzia a fost... un dezastru total (!).
Dacă nu eram atât de încăpăţânat şi fixist pe ideile mele, acum aş fi fost tatăl a vreo nouă copii, la care am renunţat, din faza incipientă, considerând, de fiecare dată, că nu sunt pregătit pentru postura de părinte...
Şi iată că pregătit nu sunt nici acum, când, poate, aş fi avut nevoie să fiu tatăl unor copii care mi-ar fi fost în preajmă, de acum încolo, când nevoia de urmaşi este mai necesară ca oricând...
E trecută vremea pentru autocritică şi speranţe, acum mai pot doar să fac consideraţii despre ceea ce ar putut să fie, dacă nu ar fi fost, ce a fost...
Celor tineri, care poate că citesc aceste rânduri, le recomand să nu se lase angrenaţi în ispitele nesfârşite ale vieţii de tinereţe şi să se căsătorească de pe la douăzeci şi ceva de ani, când sunt viguroşi şi pot avea copii sănătoşi.
Dacă nu o veţi face atunci, este posibil să nu o mai puteţi face niciodată!...
Şi ăsta poate deveni un final apocaliptic şi fără şanse de întoarcere, sau de şansă...
