Mi-a plăcut totdeauna filosofia lui Immanuel Kant. După ce am citit Critica raţiunii pure, am citit şi răs-citit toate cărţile lui pe care le-am găsit la biblioteca judeţeană şi în bibliotecile particulare ale unor prieteni, de la care le-am împrumutat şi pe care, conştiincios, le-am înapoiat, de fiecare dată, cu mulţumirile de rigoare.
Eram în clasa a douăsprezecea şi profesorul de filosofie, Mihail Stan, care ţinea ore interactive în care voia să te facă să gândeşti, m-a întrebat, o dată, ce părere am despre Materialismul dialectic şi istoric, ce constituia un capitol din manualul de filosofie din acel an de studiu. Eu – despre care profesorul Stan spunea, în cancelaria profesorilor, că sunt o revelaţie la Filosofie şi că-mi prevede un viitor strălucit îndomeniu (fapt confirmat de diriginta mea, Maria Duţulescu), m-am ridicat în picioare şi i-am spus că... eu sunt un Kantian. Profesorul Stan a avut un moment de blocaj, a zâmbit, apoi, şi mi-a zis – fireşte, de faţă cu toţi colegii: Foarte frumos, dar să nu mai spui nimănui, că s-ar putea să ai probleme!...
Şi uite că epoca Materialismului dialectic şi istoric s-a dus, iar eu mă mai întâlnesc, din când în când, pe stradă cu profesorul Stan, care, atunci când mă vede, de departe, mă strigă... Emilianus!, aşa cum îmi spunea în liceu, şi eu îi ofer, de fiecare dată, cea mai recentă carte a mea. Chiar un viitor strălucit în filosofie nu am avut, aşa cum prevedea el, dar am ajuns, totuşi, la un nivel la care pot filosofa fără să-mi fie teamă că mă fac de râs şi pot vorbi despre Fiinţa şi trăirile mele şi ale celor din jur într-o manieră, poate, kantiană, pentru că filosofia lui Kant mi-a rămas în sânge, ca un virus metafizic care mă zguduieşi care îmi arată drumul pe care trebuie să-l urmez şi, astfel, reuşesc să înot prin vâltorile vieţii, deşi, din spate vin, mereu, rechinii, dar trăiesc cu speranţa că, încă, nu mi-a venit rândul să plec...
