Potrivit teoriei darwiniste, alimentaţia bazată pe carne – aceasta cuprinzând şi carnea din râuri, mări şi oceane (peştele şi aşa-numitele fructe de mare), a stat la baza evoluţiei omului preistoric spre Homo Sapiens – acest om al zilelor noastre care, în goana lui neîncetată spre o evoluţie care nu se ştie unde va duce, până la urmă, a abuzat şi abuzează, necontenit, de resursele naturii.
Dar, iată că a venit vremea ca regimul alimentar bazat pe hrana oferită de apele dulci, curgătoare, dar şi de mări şi oceane, să cunoască schimbări radicale: încălzirea globală, însoţită de creşterea conţinutului de bioxid de carbon din atmosferă, duc deja la diminuarea alarmantă a cantităţii de oxigen în apele oceanice, iar acest fapt provoacă moartea formelor superioare de viaţă din aceste ape(!).
Potrivit rezultatelor unor studii efectuate de ecologiştii danezi, aria zonelor moarte din oceane ar putea creşte, în curând, de peste zece ori.
Cei trei sute de ani de industrializare din istoria de până acum a omenirii s-au făcut simţiţi: a crescut temperatura medie şi cea maximă, au fost perturbate ciclurile climatice, iar utilizarea combustibilului mineral a început să aibă repercusiuni asupra celei mai importante zone-tampon – oceanul planetar. Iar efectele nu se limitează la topirea gheţarilor şi la posibilele modificări de curenţi. Temperatura ridicată şi majorarea concentraţiei de bioxid de carbon conlucrează, diminuând cantitatea de oxigen dizolvat, fără de care formele superioare de viaţă din apă nu pot supravieţui.
Rezultatele cercetărilor făcute de oamenii de ştiinţă atestă faptul că algele verzi-albastre din apele sărace în ioni au început să-şi scurteze ciclul de fotosinteză, practic fără a mai asimila bioxidul de carbon din mediul înconjurător.
Cercetătorul Gary Shaffer, de la Niels Böhr Institute, împreună cu alţi colegi danezi şi chilieni, au reuşit să estimeze modul în care ecosistemul Terrei va evolua în următorii 100.000 de ani, ţinând cont de starea atmosferei, a oceanului, a depunerilor din oceane, a litosferei şi, implicit, a biosferei, începând din 1765. Concluziile s-au dovedit a fi descurajante: în viitorul apropiat, peştii vor rămâne fără oxigen, coralii şi bureţii de mare fără schelet, iar unicii locuitori ai zonelor moarte vor fi organismele care formează fito-zooplanctonul. Procesul poate fi observat deja în apele limitrofe poluate cu îngrăşăminte agricole, în care nu există nici peşti, nici crabi, nici moluşte.
Aceste mici ecosisteme ar putea fi restabilite printr-un control al instrumentelor agricole, însă consecinţele încălzirii globale nu vor putea fi combătute prea curând. De cel mai mare ajutor se dovedeşte a fi acelaşi plancton, care trăieşte în straturile de suprafaţă şi este capabil să fixeze azotul dizolvat în apă. De aceea, chiar dacă multe dintre formele de viaţă avansate vor dispăreea, biomasa totală a oceanului planetar va creşte.
Gary Shaffer a mai evidenţiat o problemă: scăderea dramatică a resurselor alimentare. Este greu de imaginat în ce mod peştele ar putera fi înlocuit, în alimentaţia umană, de plancton...
Concluzia la care s-a ajuns este că renunţarea, timp de mai multe decenii, la combustibilul mineral, îi va permite oceanului planetar să îşi revină. Există şi planuri fanteziste – cum ar fi o interferenţă dirijată a apelor oceanice, sau pomparea de bioxid de carbon din atmosferă în golurile litosferei, care se for,mează în urma extracţiilor zăcămintelor de petrol, dar este greu de crezut că acestea vor fi puse în aplicare, sau vor da rezultatele scontate.
De ultimă oră, am văzut atitudinea iresponsabilă a preşedintelui SUA, Donald Trump, care nu crede în încălzirea globală şi este de părere că lumea – şi, în mod special, Statele Unite ale Americii, au aer curat şi ape limpezi, iar tot ce se spune despre fenomenul încălzirii globale sunt chestiuni propagandistice fără un temei real(!)...
Aşa începe Sfârşitul Lumii: cu cei care-l favorizează şi îl contestă, în acelaşi timp(!)...
