Revoluţia, sau Lovitura de Stat, din 22 decembrie 1989 – ce o fi fost, a început să devină, mai ales pentru generaţiile de după, un fel de verset biblic în care se vorbeşte despre ceva ca s-a întâmplat, cândva, şi fiecare are o idee proprie, sau nu are nici una, pentru că nu-l interesează...
E în firescul vieţii să uiţi, sau să nu iei în seamă ce nu ţi s-a întâmplat niciodată, ori ceea ce crezi că a fost odată şi nu mai e, iar pe tine nu te poate afecta.
Am trecut şi eu prin această capcană: eşti tânăr, ai impresia că ai toată viaţa înainte, că vei face mulţi bani şi vei huzuri, că vei fi fericit, bucurându-te de ceea ce îţi dă materia –hormoni şi simţuri. Dar, după o vreme, te trezeşti ca un câine părăsit în deşert, de stăpânul tău – ILUZIA în care ai crezut!... Te va lăsa acolo şi nici nu se mai interesa, apoi, de tine, dacă mai trăieşti...
După treizeci de ani de la evenimentele din decembrie 1989, am constatat că românii s-au înscris în acel program european (poate, chiar internaţional!) despălare a creierelor: merg pe stradă, ca în transă, cu ochii în telefoanele mobile şi cu căştile audio în urechi – am văzut chiar un băiat şi o fată care îşi dăduseră întâlnire, pretins romantică, dar mergeau pe strada Lipscani, din Craiova, unul lângă altul, uitându-se în telefoanele mobile(!)...
Se va cam duce de râpă această lume, odată, frumoasă şi romantică, şi va fi înlocuită de androizi şi cyborgi, care nu vor înţelege niciodată ce înseamnă IUBIREA...
