Riscurile poetului Emilian Mirea când scrie Poezie sau trăirile copacului în formă de cruce

1. Contemplaţii reveriante/ 2. O sinucigaşă fermitudine/ 3. Ca o butelie sub presiune/ 4. O (se)mantică intrinsecă/ 5. Întoarcerea la Natură/ 6. Devierea creativistă/ 7. Tăcerea şi Nimicul.

1. Contemplaţii reveriante

O resemnare metafizică este sinonimă cu acedia, soră cu melancolia nervaliană şi cu îngândurarea surrealistă a lui Gellu Naum.

Eu văd altfel poezia lui Emilian Mirea, antologată la an 2019, în 99 de poeme. Cel care l-a debutat ca poet, în Contemporanul, este Radu Cârneci, laureatul Marelui Premiu al A.N.P.C.P. „S.L.” pe anul 1999.

Aşa se explică şi rapiditatea cu care-i abordez culegerea care urmează uneia mai vechi „De vorbă cu Dumnezeu”, apărută la Editura lui Aurel Ştefanachi, din Iaşi, TipoMoldova, în 2013.

În „RESEMNARE METAFIZICĂ”, Emilian Mirea încearcă să-şi recreioneze portretul, unul autoreflexiv şi autoreferenţial. E portretul artistului ajuns la maturitate, al creatorului sigur pe stilul său concentrat, implosiv-explosiv, adică eliberat de angoasele existenţiale prin autointrospecţie, autoexplorarea teritoriilor sinelui/eului antiemfatic şi non-patetic.

Dimpotrivă, poetul se îndepărtează de „sentimentalul” Esenin, orfic, nu şi de naturalitatea scriiturii acestuia, în permanenţă conectată la cosmic, la ontosul resurect şi plin de „contemplaţii” reveriante.

2. O sinucigaşă fermitudine

A fi metafizic şi a te resemna la a-ţi asuma propria condiţie de om muritor – iată tema centrală care dă greutate de plumb întregii „reculegeri” de versuri care de care mai şocante: „frumuseţea ta e ca un bumerang/ care se întoarce şi mă loveşte”; „de la o vreme/ m-am transformat într-un greier care îşi cântă tristeţea/ şi apoi adoarme cu vioara sub cap”; sau, „prin trupul fiecăruia trece câte o spânzurătoare -/ uneori chiar simt picioarele atârnând”.

Dar, postmodernist fiind, cu o sinucigaşă fermitudine, Emilian Mirea îşi reciclează lecturile anterioare, cumva întâmplătoare, din: Eminescu, Blaga, Bacovia, Sorescu, Montale, Esenin, Bârsilă, Caraion, Ungaretti, Dostoievski, Stoica ş.a. Contopirea influenţelor într-un nou întreg e totală, alchimică. Tema onirică, tema funerară, tema amintirii, tema cotidianului derizoriu, tema Iadului (care revine obsesiv(ă)), tema Sfintei Treimi, brăzdează înalt şi adânc un teritoriu poetic redundant, cu măsură, minimalist (trans-bacovian) şi uneori de o puritate volens-nolens: „e ora două dimineaţa şi-ncerc şi eu cu greu s-adorm // în timp ce peste mine viaţa se-ntinde ca un vis enorm”. Motivul «vieţii ca vis» e trans-baroc şi a fost repus în circulaţie de Lope de Vega, de Mihai Eminescu, de Nichita Stănescu şi alţi uriaşi ai poeziei europene.

3. Ca o butelie sub presiune

Oricum, poetul caută să-şi recupereze, de peste tot, din fiece trăire, în parte, „forma intimă a Fiinţei”, precum Noica, ori Turcea, Voiculescu, ori Drăghici. Reciclările periodice ţintesc de ipso et de facto, o alta finală. Pasajul cu pricina e şi o ars poetica din care aflăm că poetul e ca o butelie sub  presiune şi fiindcă, „uneori explodează câte un recipient cu pasiune sub presiune”, „scrisul (său – n.m.) are menirea să îl clarifice faţă de sine” (Horia Gârbea).

Fiindcă ne-am (con)centrat deja pe poeticitatea-ca-atare, va trebui să-i interceptez propriile-i autodefiniri, în oglindă metafizică. Emilian Mirea e, pentru mine – vă jur! – o revelaţie oximoronică şi cu posibilitatea de a face pasul în imperiul transmodernismului actual (vezi mica bijuterie narativ-mistică intitulată „Copacul în formă de cruce”, dar şi panteistartistică – n.m.).

Gândind în antiteze, în dicotomii şi în antinomii transfigurate, Emilian Mirea îşi conservă, în profunzimea constructivismului său sociopoetic, baza romantică şi terţul exclus hegelian, deşi, azi, înclină, încă neconvins pe deplin, înspre terţul inclus lupascian-nicolescian, specific numai paradigmei transdisciplinarităţii.

4. O (se)mantică intrinsecă

Metafizica se întemeiază pe inventarea mitologică a Departelui, a Dincoloului, a Tărâmului Paradiziac etc. Marii metafizicieni (printre ei, T.S. Eliot, Saint-John Perse, Rainer Maria Rilke, Edgar Allan Poe, Lucian Blaga, George Bacovia, Benjamin Fondane ş.a.) şi-au celebrat nostalgiile, le-au reconvertit în ritualuri mai degrabă ezoterice decât exoterice.

Vă invit să-i recitiţi, ca să percepeţi ex abrupto de ce şi craioveanul Emilian Mirea crede că „nimeni nu ştie câtă poezie e în nebunie (şi viceversa)” – vezi „S-au înmulţit nebunii în oraş” – n.m.), adică semantica este, iniţial, o mantică – precum la Macedonski –, e un produs farmakonic şi – ne avertizează/ presupune poetul – „poate că e conectată la un/ centru de comandă al vrăjitoarelor/ unde mi (i, - n.m.) se pregăteşte o viaţă/ de coşmar şi o moarte violentă”. René Girard, în „Sacru şi violenţa”, arată că violenţa e o marcă psihologică a sacrului şi a sacrificiului. Deci, poetul se sacrifică – în naivă conştientă – pentru umanitate, precum întemeietorul religiei moderne, Iisus Hristos. Fie în ofensivă, fie în defensivă, homo transreligiosus reflectează, cu „ochii telescopici”, „shakespearian şi tragic”, ameninţat de „o uriaşă vieţuitoare extraterestră”, la „diferanţa” dintre „transcendenţă” şi „virtuozitate” şi ne încredinţează, mai întâi: „până nu plec din această imagine/ ai să vezi cum urlă legătura de seve dintre vegetal şi om”; şi apoi că „acesta este cuvântul potrivit/ pentru creatorul tău (al iubitei – n.m.) care ţi-a pus (i-a pus poetului – n.m.) în ochi strălucirea şi vocaţia perfecţiunii”.

Ancorându-şi „avatarul” în fiece „metamorfoză lirică” – cu, practic, inevitabila resemnare metafizică – poetul descrie, ca Salvador Dali, „farfuria cu maci”, finisându-şi transformarea până la trans-substanţierea hristică: „farfuria cu maci e aşezată în mijlocul mesei – sursă de hrană pentru fluturi şi amintiri fierbinţi şi roşii ca sângele// spre seară când fluturii se transformă în molii/ din trupul meu (al lui, al poetului metafizicizat – n.m.) iese un fum subţire/ ca de opaiţ căruia/ i s-a terminat untdelemnul”. Fumul e, desigur, cel al jertfei pe altarul Creaţiei (vezi „Creaţie”, p. 46). Poetul are, astfel, prilejul unic, deşi postum, în trans-temporalitate, să se minuneze (ca Lucian Blaga, bunăoară), de Creaţia Creatorului, dar, mai ales… de Creaţia Celui care „L-a Creat pe Creator”.

5. Întoarcerea la Natură

Metapoetica lui Emilian Mirea e parţial criptică, parţial fanică ori, salutar, câteodată, tipic transmodernistă, tipic transaparentă. Beţia dionisiacă e în complementaritate cu luciditatea apolinică. Simptomele la vedere sunt indicii râvnite de către criticul hermeneut: „închisoarea trupului”, „paharul cu alcool”, „reîncarnarea”, „căutarea în altă dimensiune”, „ispita”, „mirosul de ars” (de lângă athanorul magicianului, utilizat „pentru fiert vrăjile şi blestemele”, „metafizic absolut”); „în jurul parfumului”, „în Lumea de Dincolo… Spiritele… degustă sevele vieţilor viitoare/ iar dacă, pe la miezul nopţii/ simţiţi (stimaţi cititori – n.m.) vreo adiere parfumată/ ea este mesagerul viitoarelor flori/ şi ai viitorilor copaci…”; „pâinea pulsează ca o stea/ dintr-o galaxie/ care locuieşte/ chiar în bucătăria mea”; „scheletul suprem” e „în toate formele de manifestare”. Poetul se confesează – precum Ion Mureşan – însă, sub exigenţa propriei interiorităţi sufleteşti exacerbate de-atâta nelinişte şi angoasă: „m-am pierdut în alcovuri şi beţii/ ca şi când aş fi nemuritor – deşi ştiam că nu sunt/… / poate aşa la sfârşitul zilelor mele/ mă vor primi şi pe mine în Lumea celor Drepţi/ şi-mi vor da o lingură de lemn/ şi o strachină de lut/ din care să-mi mănânc Veşnicia/ privindu-i/ de pe margine/ pe cei mai vrednici decât mine.”

Poetul pledează, pe această cale concret-abstractă, pentru întoarcerea la natură, ca leac al claustrofobiei… bacoviene, reiterează motivul culegerii trandafirului (ca simbol al suferinţei din dragoste) şi despre asemenea „platforme futuriste” scrie la o masă „care plânge înlăuntru/ pentru fiecare celulă care a murit/ în sinele său”. Astfel, ca-ntr-o celebră poemă eminesciană dedicată mesei de brad, poetul mort se identifică, metaforico-alegoric, cu „masa din lemn masiv” la care scrie... „Poezia a rămas cu el – singurul martor sub acoperire/ care denunţă public/ dramele şi nefericirile”. Doar Poezia „îi mai ţine de urât în nopţile sumbre”. „Dar şi Poezia pleacă la un moment dat/ în viaţa şi moartea/ altui Poet”. Estimp, „natura stă întinsă pe spate – ca şi mortul în sicriul din cimitir – cu faţa la cer”. „Liliecii din podul casei” (personificarea e soresciană, totuşi – n.m.) sunt „sufletele morţilor” care... „în liniştea nopţii/ ei comunică/ printr-un limbaj sinistru/ se rotesc pe cer şi desenează/ umbre de pe celălalt tărâm”. Însă, animalul primordial şi umed care îl locuieşte îşi tot schimbă culoarea, cameleonic, până când, zi de zi, „începe să devină verde-albăstrui – semnul comuniunii dintre iarbă şi cer/ dintre sângele vegetal şi sângele astral”.

6. Devierea creativistă

În fine, poetul pendulează între trei reducţii trans-arhetipale: furnica (pe care o călcăm), ori păianjenul (căruia îi distrugem pânza) şi paharul (din care beau vii şi morţii, laolaltă, şi nu le facem niciodată/ nici un parastas). Motivul paharului graalic/ christic e la fel de emoţionant ilustrat şi de Marian Drăghici, în „Păhăruţul”.

Când scrie Poezie (noţiunea e reconotată, ca substantiv propriu, căci e o Divinitate Infinită ca însăşi Solitudinea… imprevizibilă, în definitiv, şi ea, căci e soră geamănă cu Hazardul… Creator), Poet-Omul Emilian Mirea meditează post-barbian (vezi… „Nastratin Hogea la Isarlîk”: „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el” – n.m.), în „plajă” similitudinară; citez: „Când scriu Poezie parcă rup/ bucăţi de carne din mine”. Însă, poetul deviază creativist spre o altă direcţie, în cele din urmă, originală, deşi, în solida tradiţie a „victimei ispăşitoare” şi a „dublului monstruos”.

René Girard atribuie „dorinţei mimetice” acea transcendenţă care nu poate recoborî printre oameni, decât recăzând în imanenţă. La Emilian Mirea, Poezia are nevoie, din când în când, de asistenţă… medicală. Citez: „fiecare vers e ca o muşcătură adâncă/ a unui animal sălbatic – aproape că ţâşneşte sângele// într-un carnagiu îngrozitor/ al ţesuturilor care mă ţin în viaţă// din când în când/ mă opresc şi aştept la semafor să văd cum se mai simte Poezia – dacă trebuie să-i fac respiraţie gură la gură/ şi dacă pot s-o păstrez/ în continuare/ ca metresă/ cât m-or mai ţine balamalele” (Când scriu Poezie, p. 81).

7. Tăcerea şi Nimicul

Martin Heidegger se întreabă „Ce este metafizica?”. „Numim această aflare – dincolo de fiinţare – transcendenţă”. Emilian Mirea o defineşte drept „prelungirea şirei spinării mele/ (sale – n.m.) din viaţa anterioară în cea de acum”.

Tot Martin Heidegger precizează că, prin interogarea metafizică, fiinţarea însăşi este chemată să se revele. În „Revelaţie”, Emilian Mirea e paradoxal, căci, în „practicarea” textului scurt, face să survină irumperea (der Einbruch) unei fiinţări numită OM, în întregul fiinţării, încă de nou-născut, stând sub dublă regentare: a Paradisului şi a Infernului: Dacii sunt agenţii Nimicului? Teama revelă Nimicul? Teama ne reduce la tăcere?...

În faţa Nimicului, orice rostire rămâne mută: Emilian Mirea scrie poema Tăcerea, pe care o citez, ca argument final, al pledoariei mele că, DA, poetul care a compus-o e matur, puternic, sclipitor, melancolic, „un înger căzut în căutare de aripi noi”, abandonat în voie extazului vegetal, care îşi aşteaptă rândul la reîncarnare... Iată poemul în-de-sinea-sa fundamentală: „m-am întâlnit cu Brâncuşi/ la Masa Tăcerii/ şi am tăcut îndelung şi/ profund aşa cum se face/ la Masa Tăcerii// Tăcerea însăşi a tăcut// semnificativ şi grav/ privind către universul/ dimprejur/ împărăţit de Tăcere// apoi eu am plecat/ Brâncuşi a rămas/ la Masa Tăcerii lui/ adunând toată Tăcerea lumii/ în punctul infinitezimal/ din care a pornit ancestrala Tăcere.” (Tăcerea, p. 63).

Acelaşi Martin Heidegger socoteşte că aducerea-aminte preschimbă absenţa în prezenţă. Şi tot dânsul edictează că „abia în noaptea luminoasă a Nimicului, ivit odată cu teama, se naşte starea originară de deschidere a fiinţării ca fiinţare”. Pe ea, poetul îşi grefează, traklian, starea de poeticitate – geamănă cu „acel ceva de care ne-am temut şi pentru care ne-am temut, a fost de fapt nimic”: „În marginea luncii ardeau vrăbiile (ca nişte lumânări)/ era o zi de septembrie şi strugurii picoteau în vii de oboseala aromei// dincolo de porţi grădina părea îngenuncheată –/ amurgurile călări în dealuri/ poticneala ierbii de aer// ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic – dormeai”.

Cronică la volumul „RESEMNARE METAFIZICĂ” – Antologie, 99 de poeme,

Editura Autograf MJM, Craiova, 2019.