Profil de jurnalist

Nu am înţeles niciodată jocurile politice de culise, tocmai de aceea, în politică, nu am fost niciodată un practicant, ci mai mult un observator. Era şi cerinţa, de după 1990, ca jurnalist, să nu fii înregimentat politic, ca să ai posibilitatea de a-ţi manifesta libertatea de opinie şi de atitudine faţă de o realitate politico-social-economică, de la un moment dat.

Principiul independenței jurnalistului a fost valabil-obligatoriu până prin anul 2000, când această condiţie a început să scârţâie şi am descoperit, cu stupoare, că unii colegi de breaslă erau deja cozile de topor ale unor interese obscure și, astfel, manipulau cititorii în funcție de vântul... schimbărilor politice.

În ce mă priveşte, am rămas acelaşi jurnalist şi scriitor militant de dreapta – în sensul bun al dreptei politice, adică fără vechii şi noii comunişti și fără securişti în funcții publice şi, în final, fără pesedişti, care sunt urmaşii lor genetici, cu acte şi arbore genealogic în regulă! Dar a fost mai mult o luptă în van, va mai curge multă apă pe Dunăre până când aceste tare ale societății românești se vor vindeca.

Nu pretind că politica dreptei este cea mai bună, dar, cel, puţin, ne ţine departe de neo-bolşevismul rus, care abia aşteaptă să i se deschidă uşa, la care tot bate, de vreo treizeci de ani încoace şi începuse să-l încurajeze pe penitentul Dragnea să devină un nou tătuc(!), dar astrele lui Netty se pare că nu au ţinut cu el...

Astăzi, 16 ianuarie 2020, împlinesc 56 de ani – o vârstă incredibilă, pe care nu ştiu cum am parcurs-o în această viaţă teribil de stresantă şi de obositoare, în care, de multe ori, eram atât de prins de evenimentele pe care trebuia să le relatez, în presă, la multele publicaţii la care am fost corespondent, că uitam de mine şi de viaţa mea personală, de parcă mi-ar face cineva statuie, după ce nu voi mai fi!...

Profilul meu de jurnalist constă în faptul că nu am făcut niciodată concesii de la morală – şi multe am pierdut din această pricină, dar am zis mereu că nu vreau să-mi fie ruşine de mine, când mă uit în oglindă –, şi poate tocmai de aceea nu am devenit un mare realizator de emisiuni, pe la televiziunile din Bucureşti – deşi am avut oferte de a mă muta în Capitală, şi nici vreun şef de ziar pe la publicaţiile din Craiova.

Am rămas aici, în oraşul natal, în care sunt obişnuit să mă mai întâlnesc cu câte un prieten, pe stradă, şi să-mi spun, în gând, cu o bucurie interioară, pe care mulţi poate că nu o înţeleg, că exist prin oamenii cu care mă întâlnesc şi stăm de vorbă, la o cafea, la o bere, sau altceva, sau la o analiză metafizică a existenţei atunci când te copleşesc întrebările despre propria-ţi Fiinţă: cine eşti, de ce te afli aici şi încotro te îndrepţi?...