Perioada de izolare, de două luni, prin care am trecut, a fost destul de grea pentru majoritatea celor care ne-am aflat în situaţia de a lucra de acasă, sau pur şi simplu pentru că, şi dacă ai fi ieşit, cu diverse motive trecute în declaraţia pe propria răspundere, descopereai un oraş golit de oameni şi nu aveai cu cine schimba o vorbă... Doar porumbeii de pe Unirii puteau fi companionii tăi, ei nu au avut nici o restricţie şi şi-au văzut de viaţa lor obişnuită, fără stresul banilor sau al pandemiilor.
Mă gândesc, însă, că a fost mult mai greu pentru cei care au mici afaceri – gen terase şi baruri, pentru care au plătit chirie fără să aibă vreun profit, în tot acest timp, iar personalul angajat a stat acasă fără salariu şi descurcându-se, cum au putut, de pe o zi pe alta... Unii au ajuns la disperare, datoriile au tot crescut, afacerea e pe butuci şi încă nu sunt semne clare că se va da undă verde acestor spaţii de socializare, în aer liber, pentru că persistă această nevăzută ameninţare cu Coronavirus.
Cu siguranţă, sunt mulţi care, atunci când aud cuvântul ce numeşte pandemia, le creşte tensounea de nervi şi le vine să se urce pe pereţi. Şi eu fac parte dintre aceştia: cu greu, reuşesc să mai ascult ştirile de la prima oră a dimineţii, pe posturile de televiziune, şi să mai diger cuvintele despre bolnavi şi decedaţi, care se tot repetă. Pentru multe posturi TV, schimbarea e radicală: brusc, au trecut de la manelism, libertinaj şi limbaj de maidan, la ştiri despre pandemie, e un progres înspre regres, al lor.
Ieri, am redescoperit Parcul Romanescu, după aproape un an. Noutăţi: un cuplu de lebede are doi boboci, iar unul de răţuşte are vreo 7-8 boboci. Plimbându-te pe aleile parcului, vezi cum Natura, suverană, te priveşte de sus, de la înălţimea arborilor care au depăşit o sută de ani... Cu bune şi rele, ei tot acolo sunt, de pe la 1903. Tu, cel care treci pe alei, treci şi prin viaţă, în acelaşi timp şi, peste puţin timp, nu vei mai fi, dar ei, vor rămâne, în continuare, acolo, încă mult timp.
Cred că este timpul să se repornească economia, pentru că sunt prea mulţi oameni ajunşi în pragul sărăciei şi neputinţei de a schimba ceva. Nu s-a spus nimic până acum despre numărul celor care, din disperare, şi-au pus capăt zilelor, în această perioadă, datr cred că acesta este îngrijorător şi poate creşte de la o zi la alta. Merită şi cei care au afaceri cu terase publice să trăiască, au şi ei familii şi facturi de plătit, viaţa nu e gratuită, la orice pas trebuie să plăteşti pentru că exişti. Iar existenţa deplină a fiecăruia dintre noi este strâns legată de societatea în care trăim şi de bunăstarea oamenilor ei.
