OAMENI CARE AU FOST: Fără Jean Băileşteanu, lumea e mai tristă

Era bucuros, şi pe bună dreptate, pentru că se afla la capătul unor lupte îndelungate cu cenzura vremii, care îi amputase cartea cu vreo 300 de pagini!...

Drum în tăcere a fost bine primită de critica literară a anilor ꞌ80, impunându-l pe Jean Băileşteanu ca un prozator de forţă şi unii chiar au făcut asemănări cu Moromeţii, a lui Marin Preda, pentru că şi aici este reflectată fidel lumea satului, cu particularităţile, regionalismele şi obiceiurile ţăranului român, abrutizat de muncă şi nevoi şi, totodată, aflat sub presiunea regimului comunist, totalitar, care îl lăsase fără pământ şi îl făcuse slugă la stat.

Încă de la debut, Jean Băileşteanu a surprins prin scrisul său şi prin temele abordate, dar, în acelaşi timp, personalitatea sa a fost completată de o bonomie rară, şi toţi cei care l-au cunoscut pe Omul–Jean Băileşteanu sunt convins că îmi vor da dreptate. Pentru mine, Jean Băileşteanu nu a fost doar un scriitor remarcabil şi un prieten oarecare, ci a fost aproape ca un frate mai mare, cu care mă sfătuiam, de multe ori, când mă aflam într-o situaţie în care nu eram sigur ce decizie să iau şi, nu de puţine ori, când am avut nevoie, Jean m-a ajutat cu tot ce i-a stat în putinţă.

Când am aflat că Jean nu mai e printre noi, în dimineaţa zilei negre de 14 aprilie 2018, am intrat în stare de şoc. Ceva s-a rupt în sufletul meu şi am înţeles că, de acum înainte, nimic nu va mai fi la fel. După starea de şoc, am plâns ca un copil bătut de străini: un plâns convulsiv, ca de boală, pe care nu mi-l puteam stăpâni şi pe care, de fapt, nici nu voiam să mi-l stăpânesc. Aveam impresia că aşa îl răzbun pe Jean în faţa morţii, că rămân coechipierul lui care continuă să lupte după ce el a fost răpus.

Timp de o săptămână nu am vrut să mai vorbesc cu nimeni, am închis telefonul şi am stat mai mult în casă. Îmi era greu să accept realitatea: faptul că Jean a murit la două zile şi ceva (53 de ore – de la ora 21.00, pe 11 aprilie, până la ora 02.00, pe 14 aprilie) după ce echipa de scriitori care l-a susţinut în alegeri reuşise să-l impună preşedinte al Filialei Craiova (Oltenia) a Uniunii Scriitorilor din România.

Făcusem planuri de viitor: să găsim un sediu decent pentru filială, să redeschidem Cenaclul RAMURI, să încheiem parteneriate de colaborare cu consiliile judeţene Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea, care să sponzorizeze şi să înlesnească întâlnirile între scriitorii din filială, pentru a ne cunoaşte mai bine şi a colabora mai bine, în plan cultural. Dar nu a fost să fie aşa. Iată că şi bucuria ucide, nu numai tristeţea!

Ultima dată când l-am văzut pe Jean a fost în seara de 11 aprilie, când am sărbătorit victoria, şi, la plecare, el m-a condus până afară, în faţa restaurantului, şi mi-a zis... Să ne vedem cu bine şi să ne apucăm de treabă! Şi, din acel moment, orele au început să se numere invers, pentru Jean... Ceasul vieţii lui îşi consuma ultimele tic-tac-uri, iar noi, cei care îl sărbătoream, nu bănuiam nimic.

Dumnezeu să te odihnească, Jean! Noi, cei care am fost şi am rămas prietenii tăi, şi după moarte, trebuie să mergem mai departe, suntem nevoiţi să ne mai chinuim, cu viaţa asta, o vreme. Ne vom mai îmbăta, de multe ori, cu speranţe şi idealuri deşarte, care se vor opri brusc, ca şi la tine, într-o cruce şi un mormânt... Dar ceva rămâne după noi: rămân cărţile noastre, cu trăirile şi suferinţele noastre, iar ele vor vorbi despre ce am fost şi despre ce am fi vrut să fim.

Dumnezeu să te odihnească, Jean, şi să-ţi dea pacea interioară pe care aici, în viaţa asta, nu ai avut-o, pentru că ai fost prea prins cu treburile lumeşti, care nu aduc fericirea!...

Sper că ne vom revedea, odată, şi ne vom bucura de continuarea prieteniei, în alte sfere spirituale. Pentru că, dacă nu va fi aşa, înseamnă că nimic nu are sens. Dar, sigur, nu poate fi aşa!