OAMENI CARE AU FOST: AURELIAN DINCULESCU – poetul amărăciunilor şi tristeţilor

Miracolul (sau providenţa) s-a petrecut cu ocazia întâlnirilor săptămânale, în fiecare duminică, de la Societatea Literar-Artistică Traian Demetrescu, ce funcţiona, pe atunci, în cadrul Casei de Cultură a Municipiului din Craiova: preşedinte de onoare: prof. univ. dr. Ion Pătraşcu, preşedinte prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, secretar Victor Belciug; membrii ai cenaclului: Dan Bucur Mânătoru, Mircea Liviu Goga, Petre Ivancu, Dan Ilcenko, Valeriu Iovan, Vasile Vatră, Eleodor Dinu, Ion Spânu, Tiberiu Pătru, Aurelian Dinculescu, Constantin Păun, Nicolae Andrei, Lorena Păvălan, Constantin Iancu, Marilena Iordache, Sorin George Vidoe, Rodica Ştefănescu, Nicolae Brădişteanu, Miltiade Ionescu, Cornelia Georgescu, Ion Şt. Ionescu şi alţii.

Aurelian Dinculescu a rămas, în memoria colectivă, nu numai prin prietenia celor care i-au fost alături şi la bine, dar, mai ales, la rău, ci şi prin poezia sa, care nu a avut parte de bucuria şi finalitatea publicării într-o carte.

Lăudabilă este iniţiativa şi, deopotrivă, generozitatea avocatului şi scriitorului craiovean Sava Ionescu de a-l găzdui pe Aurelian Dinculescu, alături de domnia sa, în volumul PĂCATUL: JUGUL – MAREA DEZNĂDEJDE, POVESTIRI ÎNTR-O CRAMĂ, din care redăm, în cele ce urmează, o povestire semnată de cel ce a fost poetul, jurnalistul, tragicul, boemul şi prietenul Aurelian Dinculescu.                                                                                              

În Săptămâna Luminată

Era bărbat bine, pă’ cuvântu’ meu! Nu ştiu ce l-o fi apucat, că după unul ca ăsta ar fi umblat femeile-n limbă. Da’ aşa a fost să fie, l-o fi chemat Acolo, că o fi fost nevoie…  

Auzisem că terminase de curând şcoala militară. Se cunoştea: numai muşchii ăia de pe piept şi picioare te făceau să te bucuri şi să te întristezi de tinereţe. Şi faţa aia, de parcă o pictase un iconar… Mă crezi că-l văd de multe ori? Dar numai când stau singur, cu paharu-n faţa mea, şi mă gândesc la câte mi-a fost dat să văd, să aud şi să trăiesc pe lumea asta… Şi m-au luat ai lui cu el la Sibiu, m-au plătit bine să-l îngrijesc cum se cuvine, mi-au dat şi ţoale şi bani de întors…

E la a doua sută de vodcă. Mâinile butucănoase învârtesc paharul, ţigara arde singură-n scrumieră… Ochii albaştri, de copil bătrân, parcă-l obligă pe ascultător să-l urmărească… Mai ales că i se ştie şi ocupaţia ocazională: face curăţenia şi aranjarea celor curăţaţi de cele lumeşti. Mai precis, spală morţii…

Mai ia o înghiţitură, scutură din cap. Ţigara s-a consumat. Nu mai are, îţi cere una. O aprinde. Priveşte împrejur, parcă ar căuta pe cineva. Numai că în Săptămâna Luminată obişnuiţii locului sunt încă prizonierii familiilor şi rudelor. Trage un fum şi continuă:

Ei, da să vezi dumneata ce mi s-a întâmplat odată, că altu-n locu’ meu o lua razna. Mă rugase nevasta unuia de dăduse-n primire să mă ocup de el mai mult ca de alţii. Mă plătise, îmi dăduse şi hainele lui (să-l îmbrac), şi când pun eu furtunu’ pe el, odată se ridică ăsta-n capu’ oaselor şi beleşte ochii la mine:

- Ce ai, nene, cu mine, de mă uzi? Şi unde sunt?

- La morgă, dom’le!

- Păi cum am ajuns aici?

- Nu ştiu, da’ m-a rugat soţia dumitale să te spăl şi să te-mbrac…

- Au, fir-ar mama ei a dracu’, aşa face cu mine? Lasă că-i arăt eu!…

- Dă-mi hainele, sun-o la telefonu’ ăsta şi cheam-o, că avem treabă!”

Şi unde nu ne-a dus, domne’, la cârciuma din apropiere şi s-o pus pe noi şi pe ăi din local cu ce-i poftea inimioara fiecăruia!…

Luaţi, fraţilor – zicea el, că asta-i din banii de înmormântare!” Şi nevesti-si: “Lasă, fă, că ajungem noi acasă şi-ţi arăt eu ţie! Credeai că scapi de mine?!…

Acu’, mă duc acasă, nu mai beau nimic, că pe la 4 fac pe unu’ de 37 de ani, săracu’, şi nu ştiu cum m-oi descurca, că nu prea stau bine cu baza materială…

Hai noroc! Hristos a-nviat!

Aurelian Dinculescu