Îmi amintesc că, odată, cu mulţi ani în urmă, m-am aflat într-o situaţie medicală din care nu ştiam dacă voi scăpa sau nu. Exista, totuşi, incertitudinea rezultatului final al analizelor – până atunci, cuantumul trăirilor mele apocaliptice ţinea doar de prezumţii, de bănuieli medicale, în urma unor consultaţii.
Şi, ca să fie coşmarul întreg şi cu toate elementele horror necesare, binenţeles că, atunci, prin 1984, la Craiova, nu dispuneau de mijloacele de investigaţii necesare pentru o tumoră – fie ea beningnă, sau malignă. Motiv pentru care, împachetat cu trimiterea şi rezultatele preliminarii ale analizelor de la Craiova, m-au trimis la Bucureşti, la Institutul Oncologic, pentru investigaţii medicale aprofundate.
Îmi amintesc că, din momentul în care am văzut că sunt trimis la Institul Oncologic, o perdea neagră mi s-a pus pe ochi, care a persistat tot drumul, cu trenul, alături de mama mea, iar acolo ne-am lovit de politica şpăgii.
Deşi eram programat pentru ora 09.00, asistenta şefă a laboratorului în care se făceau analizele nu mai prididea cu prietenii şi plocoanele – la acea vreme se purtau sacoşele cu cafea, ţigări, carne marcă etc.
M-a primit abia pe la ora 12.00 şi mi-a făcut puncţia de analiză cu ură – a înfipt acul seringii de parcă voia să mă omoare, după care a trebuit să mai aşteptăm până pe la ora 16.00, la terminarea programului, când mi-a aruncat buletinul de analiză ca unui milog căruia îi dai, de milă, o bucată de sandwich, muşcat şi vechi!...
Acesta era sistemul de sănătate de dinainte de Revoluţie. Nu dădeai plocoane, ca să deschizi porţile bunăvoinţei celor în halate albe, erai tratat ca un milog care trebuia să fii recunoscător fie şi numai pentru că te băgau în seamă!
Acum s-a ajuns la un alt nivel: nu-ţi mai poţi permite să te duci la Urgenţă pentru că ai făcut abces la măsea, că ai o rinită deranjantă, sau chiar pentru că te-ai plictisit să trăieşti şi ajungi la Psihiatrie – pentru că rişti să mori de Coronavirus!...
Cea mai lăptoasă vacă de muls – Sistemul de Sănătate, se află, acum, în mâinile cui nu trebuie! Într-o formă mult cosmetizată, începe să reapară sindromul Adolf Hitler!...
Abia acum în această perioadă de penitenţă nemeritată, ne dăm seama cât suntem de singuri şi de neapăraţi în faţa urgiilor vremii!...
