Ziua de 1 iunie a fost data de la care s-a trecut la o relaxare parţialăextinsă, în sensul că s-a permis şi redeschiderea teraselor din Centrul Vechi al Craiovei – principalele mijloace de socializare ale oamenilor, după perioada de izolare.
Am făcut un tur al centrului vechi şi mainou – străzile Lipscani şi Unirii, unde se află amplasate cele mai multe terase şi am constatat că participarea craiovenilor este destul de timidă, poate că reticenţele vin şi din faptul că, potrivit dispoziţiilor guvernului, doritorii de socializare la o cafea trebuie să prezinte actul de identitate şi să lase numărul de telefon la barman, pentru a fi contactat în caz de suspiciune de coronavirus a vreunui client, în acea zi. Ceea ce, binenţeles, micşorează până la anulare dorinţa de a ieşi la o terasă, în condiţiile în care, ulterior, rişti să intri în carantină, sau autoizolare, timp de 14 zile(!)...
Va mai trece ceva timp până când lumea va uita calvarul prin care a trecut – dacă va reuşi să-l uite vreodată, pentru că a fost genul de cumpănă existenţială fără precedent, pentru cei mai mulţi dintre contemporanii care citesc, acum, aceste rânduri.
A fost o perioadă în care ne-am simţit mai puţin liberi şi în care am avut timp – mult prea mult timp! –, să ne gândim la noi înşine şi, poate că tocmai asta ne-a înspăimântat cel mai mult! Să fii numai tu cu tine însuţi, fără posibilitatea de a evada într-o coversaţie liberă cu altcineva, este un examen al propriei conştiinţe şi a propriei condiţii de a fi.
Lăsând la o parte cuvintele – care nu vreau să pară sforăitoare, sau supărător de profunde –, este vorba, de fapt, de singurătatea fiecăruia, care, în unele situaţii, poate deveni captivă a unei singurătăţi globale, concentrice, mult mai mari, ca o păpuşă Matrioşka la plus infinit, din care nici Magicianul Houdini cred că nu ar fi putut ieşi.
