Începând din 1990, în fiecare zi de 26 ianuarie, nostalgicii regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu – majoritatea trecuţi de vârsta a treia, spre a patra, merg la mormântul fostului dictator să-i ducă flori şi să-i aprindă lumânări de veşnică pomenire. Când sunt întrebaţi de reporteri de ce îl regretă pe Nicolae Ceauşescu, fiecare îşi exprimă off-ul şi nemulţumirile faţă de modul în care a evoluat societatea românească, după revoluţia din decembrie 1989. Nu spune, însă, nici unul ce funcţii sau poziţii politice/sociale aveau în vechiul regim, dacă nu cumva erau activişti de partid, sau li se dăduseră alte sinecuri, ce le permiteau să nu stea la cozi interminabile, pentru alimentele de zi cu zi, ci să se aprovizioneze direct de la Cantina Partidului(?!)...
Se zice că nou-născutul vine pe lume curat şi fără de păcate, iar acestea din urmă vin pe parcursul vieţii. Unele mai dispar, prin educaţie sau pocăinţă, altele rămân. IPOCRIZIA este unul dintre aceste păcate, care, iată, la aceşti bătrânei nostalgici după Ceauşescu, rămâne până la moarte!...
Fiecare vorbeşte despre ce bine o ducea el în vechiul regim, dar nu vrea să-şi amintească şi cât de rău o duceau semenii lor – majoritatea românilor! Alimentele de bază – pâinea, uleiul, zahărul, făina, mălaiul –, se dădeau numai pe cartelă, şi am văzut cazuri când, câte unui ţăran, venit cu treburi pe la oraş, vânzătoarea nu a vrut să-i dea o jumătate de franzelă (raţia/persoană) pentru că nu avea cartelă!...
Bine că s-a întâmplat ce s-a întâmplat pe 22 decembrie 1989 – ce o fi fost: Revoluţie sau Lovitură de Stat?! –, altfel mai aveam puţin şi ajungeam ca în Coreea de Nord: să plângem şi să râdem şi să ţopăim de bucurie, ca la spitalul de nebuni, atunci când îl vedeam pe dictator că venea să rânjească la noi, mulţumit de obedienţa sclavilor şi de supunerea slugilor din partid şi servicii!...
Kafka s-a născut unde şi când nu trebuia: România lui Ceauşescu i-ar fi desăvârşit Opera şi Geniul!...
