Vacanţele sunt precum plecarea pe o insulă, în mijlocul mării, sub imperiul liniştii, sub cerul care se zbate continuu şi pe care, dacă-l priveşti mai atent, vezi că seamănă cu aripa unei zburătoare nenăscute.
Vacanţele sunt fericiri neostenite şi mai sunt mâinile arătând drumuri spre deplinătatea care trebuie să se întregească şi împăcările care se vor înfăptui.
Am îmbrăţişat Copacul şi l-am întrebat despre viaţa lui cea lungă şi stătătoare? Şi el mi-a spus ca şi cum ar fi spus despre mine.
L-am întrebat despre iubirile lui, care-l împodobesc primăvara, cu flori şi toamna, cu fructe? Şi el mi-a spus ca şi cum ar fi spus despre mine.
I-am zis: Ne asemănăm cum se aseamănă zborul păsării cu însăşi pasărea, în aşa fel încât nu se pot despărţi!
El a zis: Vacanţele mele sunt cu tine, când îmi vorbeşti şi îmi spui despre tine ca şi cum ai vorbi despre inima mea, cea de lemn şi stătătoare! Şi eu cred mereu în mai multul pe care nu mi-l poţi spune, pentru că nu l-aş înţelege, dar cred în el ca şi cum l-aş înţelege şi mi l-ai spune.
Iarba foşnea străin, când m-am aşezat sub Copac. A devenit, apoi, prietenoasă, se ridica pe braţul meu şi-mi gâdila obrazul şi-mi spunea că ea e cea mai limpede făptură de pe pământ.
Între timp, începuse să plouă şi am tras deasupra capului un frunziş bogat, lucind de mărgăritare şi cineva, undeva, a suspinat a înţelegere şi bucurie.
Îi spuneam Copacului despre faptele Oamenilor, despre idealurile la care aspirăm şi mi-a spus că şi el are idealuri, dar nu le putea numi; ele se desăvârşeau graţie raţiunilor de ordin universal.
Mi-a vorbit despre Singurătate. Aici m-a găsit, şi pe mine, cu totul nepregătit. Aş putea zice că, din acel moment, a început să vorbească despre mine. Îmi spunea că răsăriturile sunt triste, când eşti singur şi atunci am realizat că şi răsăriturile mele sunt la fel de triste.
Aici, în această imensitate verde, nu poţi fi singur!, îi spuneam, ca să-l încurajez.
Poţi fi singur chiar dacă te afli în centrul lumii, sau în centrul atenţiei celor mulţi, pentru că aceia nu ajung la inima ta!, mi-a răspuns. Singurătatea e cât se poate de reală! Fericirea, de care spui tu, e o nebunie! Un vis străin, care nu va fi niciodată al tău!
Se înteţise ploaia, iar frunzişul, cu toată strădania lui, nu mă mai putea feri.
Noi avem, încă, puterea de a ne lua vacanţe, de a ne lua un timp al nostru şi de a fugi cu el departe. Uite, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar asta este una din posibilităţile noastre de a fugi de singurătate, ceea ce voi, Copacii, nu puteţi să faceţi! Suntem şi noi un fel de Copaci, dar Copaci Umblători, cu rădăcini umblătoare, i-am zis.
A urmat o pauză, timp în care fiecare se uita, gânditor, în pământ.
Nu vreau să te întristez, am continuat, pentru că tu, voi, toţi Copacii, sunteţi altfel decât Oamenii. Dar te voi întrista când îţi voi spune că şi noi suntem singuri, sau însinguraţi. Şi că ai dreptate cu fericirea – e o nebunie! Dar e rău că suntem singuri şi că nu putem vorbi decât privindu-ne, eu străduindu-mă să scot, din chipul tău, cuvintele prin care să te faci înţeles.
Sunt deja atât de mulţi ani de când respir! Vacanţele mele sunt respirările mele. Neţărmurit am crezut şi cred în Omul fiind. În omul care este, nu în cel care se află.
Şi, atunci, deschid fereastra şi zic: Iată-mă, Lună – Curat, iată-mă Lumină – Luminat! Sunt Fiu al Timpurilor şi al Vorbirilor! Mă puteţi lua oricând de aici, pentru că eu nu sunt stăpânul meu, cum nici voi nu sunteţi stăpâne pe iluzia ce ne atotcuprinde!
