Moş Nicolae şi Moş Crăciun – aceste iluzii ale copilăriei

În această dimineaţă, Moş Nicolae a adus bucurie pe chipurile şi în sufletele multor copii, pentru care aceste sărbători au ceva magic, aşa cum ni se părea şi nouă, odată, în copilăria care s-a dus mai repede decât ne-am fi aşteptat. Iar copiii au reţinut că, de fiecare dată, Moş Nicolae şi, apoi, Moş Crăciun, vin să le aducă daruri, cu o condiţie: să fi fost cuminţi în anul care tocmai se încheie. E un fel de a întipări în mintea copiilor ideea că nimic nu se primeşte gratis, că pentru fiecare satisfacţie pe care o ai, în viaţă, trebuie să dai ceva în schimb, să munceşti pentru ea, ca să o meriţi.

Eu nu prea credeam în Moş Nicolae şi Moş Gerilă (cum îi ziceau lui Moş Crăciun, în timpul regimului comunist), simţeam că e ceva în neregulă: cum să vină, într-o singură noapte, un astfel de „Moş” la milioane de copii?!... Nu ar fi avut timp să treacă pe la fiecare şi, apoi, locuiam la bloc: pe ce coş să intre, că, la bloc, nu aveam acoperiş, cu coş de fum?!...

Înainte de Crăciunul din 1970, când eram în clasa I, la Şcoala Generală nr. 24, din cartierul Brazda lui Novac, din Craiova, au făcut o serbare acolo pentru elevii şcolii şi am fost şi eu, pentru că ne chemaseră pe toţi. Ne-au spus că o să vină Moş Gerilă, să ne dea cadouri. Eu tot nu credeam în existenţa acestui personaj, când, deodată, în sala de sport unde ne adunaseră, intră pe uşă un ditamai Moş Gerilă, îmbrăcat în roşu şi cu barbă!... Îmi părea foarte înalt, uriaş, dar asta şi pentru că eu eram destul de mărunţel...

Mi s-a tăiat răsuflarea! Ne-a împărţit, la fiecare, câte o pungă, în care îmi amintesc că era o portocală, un pachet de biscuiţi, o ciocolată mică şi câteva bomboane. Am fost fascinat, am venit acasă, mândru, cu punga primită de la Moş Gerilă şi, fireşte, tot ce primisem, am împărţit cu surorile mele mai mici.

După ce am crescut şi am înţeles cum stă treaba cu „Moş Nicolae” şi „Moş Gerilă”, am fost, multă vreme, furios!... Am înţeles că nu există şi că, de fapt, totul venea de la părinţii mei. Parafrazând un film românesc din anii ꞌ70, ai secolului trecut, atunci i-am condamnat pe toţi la moarte!...

Multă vreme, nu am vrut să mai aud de „Moşii” ăştia mincinoşi, care mi-au amăgit copilăria! Dacă ar fi existat, cu adevărat, i-aş fi iubit şi i-aş fi chemat în ajutor, de câte ori mi-a fost greu, în viaţă. Dar „Ei” au ales să mintă copiii, care, la un moment dat, când vor mai creşte, îi vor urî! Iar unii dintre ei, poate, îşi vor urî şi părinţii, pentru că i-au minţit!...