Principala preocupare a unui om cu gândire de tip feudal este reconstituirea/reconfigurarea unui stat de tip feudal, în care unii, puţini la număr, care au făcut averi uriaşe şi nejustificate, pe spinarea celor mulţi, vor să rămână la putere şi cu averile frauduloase la purtător, ba, chiar mai mult, vor să-i călărească, în continuare, pe cei mulţi, ca să îşi sporească aceste averi, pentru că, nu-i aşa, niciodată, lor şi odraslele lor – de multe ori, nişte lichele crescute în puf şi care nu au muncit niciodată pentru banii de care se bucură –, aceste averi nu li se par suficiente pentru mofturile, de parveniţi ai vremii, pe care şi le permit.
Personal, sunt un om simplu, care am ştiut să mă bucur – în sensul de a-i folosi, de banii, puţini sau mulţi, în funcţie de conjuctură şi de rezultatele muncii mele, pe care i-am avut. Nu pot spune că nu am sperat vreodată la mai mult, dar nu am jinduit niciodată la banii altora şi nu m-am gândit niciodată să fur din avutul Statului, sau al altuia, chiar dacă au fost momente în care nu am avut şi mă cuprindea o anumită disperare în legătură cu ziua de mâine. Dar, mai ales, am vrut ca, totdeauna, să dorm liniştit cu capul pe pernă, să nu mă sperii când bate cineva la uşă, crezând că e poliţia, care a venit să mă salte, pentru că am făcut ilegalităţi.
Am fost, totdeauna, de principiul că cele mai importante bunuri ale omului sunt sănătatea şi libertatea, sau invers, în orice ordine vi se pare mai bună, pentru că, atunci când pierzi una dintre aceste averi individuale, în mod indirect, o pierzi şi pe cealaltă...
De felul meu, sunt anxios şi mereu bănuitor, pentru că, de prea multe ori, am fost trădat de oameni pe care i-am crezut prieteni, în care am investit emoţional şi sufleteşte, iar atunci când m-au înjunghiat pe la spate, am avut un şoc, nu mi-a venit să cred ce mi se întâmplă şi din partea cui!... Vorba aceea: Fereşte-mă, Doamne de prieteni, că de duşmani mă feresc singur!... Dar viaţa îţi oferă nenumărate astfel de experienţe, din care, dacă eşti puternic, reuşeşti să ieşi, dacă nu, clachezi şi adio.
Ceea ce face, de vreo doi ani încoace, Partidul Social Democrat, condus de El lider maximo Liviu Dragnea, un fel de Che (Ernesto) Guevara, este evident: îşi încordează muşchii la noi şi trage cu gloanţe oarbe, deocamdată, dar, dacă i se va ivi ocazia, va trage cu gloanţe adevărate!... El încearcă o re-feudalizare a României, o involuţie politico-social-economică nu cu 30 de ani în urmă, cum zic unii, ci chiar cu vreo 400 de ani în urmă(!), în perioada în care oamenii erau masă de manevră, erau luaţi cu arcanul, din gospodăriile lor sărace, şi folosiţi de stăpânire în funcţie de interesele domnitorului (de obicei, fanariot, adică uns în funcţie după ce a plătit, cu aur mult, la Înalta Poartă Otomană, tronul de domnitor) care nu empatiza, în nici un fel, cu nevoile şi suferinţele maselor, ci se folosea de ele doar în interes personal, pentru prelungirea domniei autoritare, susţinută de puteri străine.
Erau vremurile în care omul de rând nu avea voie să ridice capul, trebuia să se mulţumească doar cu ceea ce i se azvârlea, ca unui câine, de la masa bogaţilor, iar dacă avea curajul să crâcnească, era scurtat de cap!... Cam aici vrea să ne re-aducă Liviu Dragnea şi PSD, cu politicile lor: la stadiul de ascultători umili şi fără replică, în timp ce clasa conducătoare ne inundă cu dejecţiile ei toxice, cu propaganda ei imundă şi deja urât mirositoare...
Privesc pe fereastră şi admir tufa de trandafiri roşii, câţiva deja înfloriţi, din faţa casei, în acest aproape mijloc de mai capricios, din punct de vedere meteorolgic, şi mă întreb cum au ajuns aceste flori superbe, sublimate în versuri şi muzică, simbolul unui partid – cum este PSD, care vrea să ne ducă, din nou, cu ochii legaţi, în peştera întunecată, unde să pună biciul, din nou, pe noi, cum au făcut înaintaşii lor, în anii preluării puterii în România, în 1945, de către comunişti, cu sprijin sovietic, ca să muncim pentru ei şi să mai crească nişte generaţii de activişti, securişti şi potentaţi politic care să ne controleze şi să ne sodomizeze de câte ori vor ei?!...
Cum a ajuns această floare superbă, TRANDAFIRUL – care este, de fapt, ca orice floare vegetală, un organ sexual vegetal, cu stamine, pistil şi alte cele –, să fie simbolul unor politruci uitaţi de vreme, dar mânaţi de interese meschine şi afaceri obscure, despre care, nici să-i pici cu ceară, nu suflă niciunul, nimic?!...
Răspunsul la această întrebare îl poate da Ion Iliescu – pentru că el a ales simbolul cu trei trandafiri roşii, pentru partidul său (dar, pe trandafiri, i-a întrebat Ion Iliescu dacă vor să fie simbolul PSD?!). Să fi avut Ion Iliescu vreun fetiş politic cu trandafirii roşii, de culoarea sângelui, care a ţâşnit din capetele şi trupurile celor care au avut neşansa de a da piept cu minerii, chemaţi de acelaşi Ion Iliescu, în zilele de 13-15 iunie 1990, în Piaţa Universităţii din Bucureşti?!
Justiţia trebuie să ne spună adevărul, mai devreme de 50 de ani – cum este termenul, pe la americani, pentru că, după 50 de ani, când noi, cei care scriem şi vorbim acum, precum şi vinovaţii, vor fi oale şi ulcele şi nu va mai răspunde nimeni pentru faptele lui, iar cei de atunci, din viitor, vor crede că totul e ficţiune, aşa cum nimeni nu crede că Făt Frumos, din poveste, a tăiat trei, sau şapte capete, ale balaurului, în timp ce ăla stătea ca prostul şi nu riposta, în nici un fel, din respect pentru activistulFăt Frumos, trimis de tatăl său, preşedinte de partid cu regim totalitar, să-i ceară prinosul de sânge şi de parandărăt...
