Există multe legende şi poveşti despre Bradul, care, de vreo 1000 de ani încoace, pornind din Germania, a devenit şi a fost asimilat ca simbol al Crăciunului, deşi, istoric şi faptic, vorbind, cele două chestiuni nu au nici o legătură, acest obicei – cu împodobirea Bradului de Crăciun, devenit tradiţie –, neînsemnând altceva decât un nou motiv, inventat de oameni, ca să comită, anual, în decembrie, în păduri, un adevărat genocid împotriva Brazilor, care, ulterior, ajung lemn de foc sau sfârşesc aruncaţi prin tomberoane, sau chiar la întâmplare, unde s-o nimeri(!)...
Una dintre legendele despre Brad este, într-adevăr, foarte frumoasă şi spune următoarele:
Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Rămăsese doar o pasăre mititică, ce nu a putut să zboare în stol, cu ochii plini de lacrimi. Avea o aripă ruptă, exact ca în povestea cu puiul de prepeliţă, care avea aripa frânta de alicele unui vânător.
Biata pasăre, disperată şi cu inima plină de jale, ajunse, cu greu, în pădure, ca să ceară ajutor de la arbori.
Cu glasul duios, îi rugă pe copaci:
- Uitaţi, am aripa ruptă. Lăsaţi-mă să trăiesc între ramurile voastre până va veni primăvara!
- Eu nu pot să te primesc! I-a răspuns, ursuz, fagul. Îmi ajunge că am grijă de ramurile mele. Pleacă de aici şi du-te la stejar!...
- Nici eu nu pot!, îi zise stejarul, răutăcios. Mă tem să nu-mi mănânci ghinda. Fugi de aici, în altă parte! De nu, îţi rup şi cealaltă aripă!
În felul acesta, o goniră pe sărmana pasăre şi ceilalţi arbori din codru.
Era pe culmile disperării, când auzi o voce, care o întrebă:
- Unde te duci, pasăre rănită?
Era bradul.
- Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu toţii şi nu vor să mă primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor. Şi vine iarnă şi o să mor de frig!...
- Vino la mine!, îi zise bradul, înduioşat de soarta bietei păsări. Poţi rămâne cât vrei între ramurile mele!
Atunci, pasărea rănită se urcă şi îşi făcu culcuş între ramurile bradului.
Însă într-o noapte, vântul friguros porni să sufle cu putere. Semn că se apropia iarna.
Frunzele arborilor se ingalbeneau si cadeau la pamant, una cate una.
- Pot să scutur şi frunzele bradului?, îl întrebă vântul pe Moş Crivăţ, Împăratul Vânturilor.
- Nu!, îi zise, pe un ton poruncitor, Moş Crivăţ. De brad să nu te atingi!. Bradul a fost bun cu biata pasăre rănită şi a adăpostit-o între ramurile lui. .
Trebuie să avem şi noi milă de el. Podoaba verde să nu-i cadă niciodată şi să-l ocrotim!
Şi se spune că, de atunci, bradul cel bun la suflet îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iarna.
