Autocarul înaintează continuu şi înghite şoseaua, câmpurile şi pâlcurile de copaci crescuţi pe lângă albiile râurilor: nu ştiu unde încap toate, în portbagajul din spate, dar cert este că acolo se duc!...
Casele sunt după tipicul românesc – unele puţin mai vesele, mai bogate, după starea stăpânilor, altele mai sărăcăcioase, după necazurile celor care le locuiesc.
Oamenii – la fel: mai înstăriţi, după buzunar şi relaţii, alţii, mai amărâţi, mai îngânduraţi, cu grija zilei de mâine şi de poimâine, pentru că viaţa fiecăruia dintre noi se compune din zile.
Oltul e marea vedetă a zonei: nu l-am mai văzut, de ceva timp, de atât de aproape, şi mi se pare imens! Cum nu ştiu să înnot, m-aş îneca de o mie de ori până l-aş traversa dintr-un mal în altul(!)...
Ce metropolă de peşti trebuie să locuiască în el!Poate că Oltul e New York-ul vieţuitoarelor de sub apă, cu cartiere rezidenţiale şi, mai ales, cu cartiere rău famate, prin care nu e indicat să treci, pentru că nu se ştie dacă mai ieşi viu de acolo!...
Am făcut socoteala şi am realizat că nu am mai văzut zona asta – Staţiunile Călimăneşi–Căciulata din 2007, când am fost, împreună cu nişte prieteni, la o pensiune, unde ne-am simţit bine, berea şi grătarele având şi ele un rol esenţial.
Nu mi se pare nimic schimbat aici, de atunci: peisajul e mirific, ca întotdeauna, serviciile turistice sunt sub aşteptări, iar preţurile au crescut în ritmul economiei de... jegmăneală a turistului, astfel că o stică (pet) de nectar care, la Craiova, costă 5,50 lei, aici costă 10 lei... De parcă ar avea aerul de munte înglobat în el şi nu ar fi acelaşi, din fabricaţie!
Fireşte că turismul de aici (zic turism, a treia oară, dar nu e similar cu trepanaţia!) e mai mult în interes balneo-climateric, persoanele de vârsta a treia, a patra şi a cincea, care speră să-şi regăsească tinereţile pierdute vârtos, în toiul vieţii, fiind majoritare. Tineret – prea puţin, în trecere, poate ca să-şi mai încarce bateriile, la sfârşit de săptămână.
Oltul pare să fiinţeze în două exemplare: un exemplar care ni se înfăţişează ziua, prietenos şi cu o anumită fluenţă văluroasă, care te îndeamnă la meditaţie; cel de-al doilea exemplar se arată noaptea, cu un vuiet aproape înfricoşător, de inundaţie sau furtună, care te lasă să înţelegi că totul – până şi noi, existăm în două exemplare: un exemplar viu, care trăieşte şi visează la fericire, şi un exemplar mort, care se naşte odată cu noi şi, pe măsură ce înaintăm în vârstă, creşte şi el, din ce în ce mai mult, mâncându-ne din viaţă până ne dăm ultima suflare, după care, rămas fără hrană, se mută într-un alt exemplar viu, nou-născut(!)...
