Există o frică permanentă cu care trăim, chiar şi cei mai curajoşi dintre noi. Stă ascunsă, latentă, în cămăruţele Fiinţei şi, din când în când, scoate capul şi râde hidos, ca un clovn cu nasul roşu şi ochii bulbucaţi.
Dacă nu eşti destul de puternic, dacă nu te ţin balamalele trupului şi sufletului, poţi să o iei razna, să te trezeşti vorbind singur pe stradă, să faci gesturi necugetate pe care, înainte, nu le-ai fi făcut, sau chiar să te gândeşti la modalităţi de a ieşi înainte de vreme din această viaţă, pentru că te-ai plictisit să o iei de la capăt, în fiecare dimineaţă, sau poate pentru că simţi că nu te mai poţi iubi nici pe tine însuţi, ca o ultimă geamandură de speranţă, care te avertizează că te poţi îneca.
Frica asta funciară vine de undeva, cu siguranţă, dar eu nu mi-am dat seama, încă, de unde vine. Nu e vorba de frica de Moarte pentru că nu are nici un rost să-ţi fie frică de ceva inevitabil, trebuie să conştientizezi că, tot ce începe undeva, este obligatoriu să se termine undeva.
Poate că această Frică vine din neputinţa de a fi sigur pe viaţa de zi cu zi, pe ceea ce aduce ziua de mâine, sau poate că această Frică vine din întunericul în care bănuieşti că vei intra, cel puţin pentru o vreme, după ce nu vei mai exista, fizic, în lumea în care ai deschis ochii, odată cu ţipătul de la naştere, care nu este altceva decât o premoniţie a suferinţelor care te aşteaptă, în lungu, sau scurtul, drum pământesc.
Această Frică interioară este soră bună cu Tristeţea şi Însingurarea şi, indiferent unde vei pleca, sperând că vei scăpa de povara ei, te întorci, inevitabil, acolo unde, mereu, te aşteaptă, cuminte, în vârful patului, ca o amantă credincioasă care ţi-a furat codul genetic şi dispune de tine ca de un sclav.
