Am sentimentul că ne aflăm într-o cetate, în stare de asediu. Agresorul – ascuns pe după colţuri nevăzute, pândeşte să dea lovitura finală; cel puţin aşa pare această stare de război, indusă şi de frica oamenilor de moarte.
Este incredibil că omul nu reuşeşte, până la sfârşitul vieţii, să accepte gândul că, până la urmă, va muri! Vede atâta moarte în jur: sacrifică animalele, ca să le mănânce – ştie că ele mor, fiind ucise de foamea lui viscerală, îi mor părinţi, fraţi, surori, dar tot nu crede că moartea va ajunge şi la el.
Mă întreb ce ar face omul dacă ar cunoaşte, dinainte, ziua, ora, clipa, când va muri? Va încerca să se ascundă de moarte, dar unde? Ca şi în cazul acestei pandemii: eu, unul, dacă aş putea, aş vrea să plec de pe planetă, dar cum?!
Este un paradox că foarte mulţi dintre cei care se declară credincioşi, au o frică patologică de moarte! Deşi ştiu şi declamă că trupul şi sufletul lor se află în mâinile Domnului, totuşi, le e frică de Dumnezeul la care se închină şi de ceea ce ar putea fi după această viaţă? Poate să nu mai fie nimic. Faptul de a nu fi, nu doare, e ca şi când nu te-ai fi născut şi nu ştii nimic despre nimic. Sau poate fi TOTUL?!...
Restricţiile impuse de autorităţi, pentru evitarea răspândirii unui virus, mi se par inutile, pentru că acesta nu se va opri până nu ne va vizita pe toţi! Şi cine scapă, scapă, cine, nu, nu! Fiecare individ are imunitatea şi soarta lui şi cred că aceasta din urmă nu poate fi modificată. De aceea, este nevoie ca fiecare să-şi găsească doza de optimism şi dorinţa de a merge mai departe. Alternativa se numeşte capăt de drum şi acela va veni oricum, mai devreme sau mai târziu.
