Sfârşitul de an este totdeauna încărcat de emoţii. În subconştient, sau cu voce tare, îţi faci bilanţul şi constaţi unde ai greşit şi ce ai izbutit să realizezi. Niciodată nu eşti mulţumit de concluzii, dar te consolezi cu gândul că aşa a fost să fie, că astea sunt vremurile pe care le trăieşti şi vrei să obţii cât mai multe de la viaţă.
Indiferent că ai un partener sau nu, mai tot timpul te simţi pe cont propriu şi nu e cazul să te îmbeţi cu apă rece crezând că altcineva este mai preocupat de viaţa ta decât eşti tu însuţi. Nouăzeci şi cinci la sută dintre oameni sunt indiferenţi şi atenţi doar la viaţa lor personală, prea puţini sunt cei care gândesc colectiv şi îşi fac grijă pentru ceilalţi. Suntem egoişti până la sânge şi ne temem, zi de zi, să nu ne vină rândul la obştescul sfârşit. Printre planurile de viitor se numără permanent plăcerile, pe care le vrem cât mai multe, într-o beţie de simţuri care să ne facă să simţim că trăim. Fiecare are propria linie de apărare în faţa pericolelor, de aceea sunt şi destui suspicioşi şi nu fac risipă de generozitate când e vorba de bucurii, pe care ar vrea, dacă s-ar putea, să le ţină numai pentru ei.
Luna decembrie e cea mai plină de sărbători din an, ne iluzionăm cu bucurii efemere – cum sunt Crăciunul, Revelionul, dar totul trece nebănuit de repede şi ne reîntoarcem la rutina zilnică şi la plictiseala de a trăi, la un moment dat, când nu mai vezi sensul existenţei. Şi adunăm anii, la final, încercând să ne convingem că am trăit din plin şi am fost fericiţi, deşi subconştientul ne trădează şi ne tot repetă că nu a fost aşa. Mai inspirăm o doză de optimism artificial şi ne încurajăm că la anul va fi mai bine... Dar nu e mai bine, mergem spre asfinţit, minţindu-se că acela ar putea fi răsăritul. Iar fumul zilelor noastre rămâne în urmă, ca o dâră de avion pe un cer din care pierdem, cu fiecare clipă, mai mult spaţiu şi mult mai mult timp. După care cade cortina.
