De fiecare dată, de Sărbători, ne întoarcem cu faţa la Suflet, ca să vedem ce daune i-am mai produs în anul care se încheie. Îl putem găsi binedispus, în stare bună, sau avariat în mai mică sau mai mare măsură. Remediile sunt greu de găsit deşi, de multe ori, se află în imediata noastră apropiere, dar prejudecăţile sociale sunt cele care produc nebulozitatea ce ne determină să nu vedem ceea ce este evident.
Constrângerea aceasta – de a avea trup şi suflet într-o singură entitate tridimensională, este o adevărată aventură. Astfel, trupul este nevoit să-şi care sufletul cu el prin întreg hăţişul de împrejurări şi drame personale prin care trece, nu îl poate lăsa niciodată acasă să se mai odihnească, să îşi mai revină din stres, îl expune permanent pericolelor şi îl târăşte prin toate întâmplările inerente ale unei vieţi. De aici, apare, uneori, senzaţia că nu mai poţi, că vrei să sfârşeşti povestea asta, în care te afli, cât mai repede cu putinţă, dar, în acelaşi timp, îţi e milă de tine, cel fizic, şi îţi e teamă de ce va păţi sufletul tău după această despărţire brutală din constrângerea unei singure entităţi.
De Sărbători, chiar şi cel mai simplu om, în gândire, îşi pune întrebări despre sensul vieţii lui, despre ceea ce a realizat până atunci şi conchide dacă este mulţumit sau nemulţumit, sperând că zilele viitoare îi vor oferi mai multe şanse de dezvoltare personală. Fericirea – un ideal pe care şi-l doreşte, fiecare, atins în decursul vieţii, este şi ispită şi iluzie, în acelaşi timp, este ca un Quasarcare pulsează strălucitor, la prima vedere, dar el, de fapt, a murit demult, iar lumina ce încă mai vine de la el este doar iluzia că a existat...
Dar noi toţi ne aflăm chiar în inima acestui Quasar, ceea ce ne face să nu ştim dacă mai suntem, sau doar am fost!...
