Într-o discuţie cu un bun prieten, un om onorabil şi cu o carieră cazonă de apreciat, îmi spunea că o singură dată a avut o discuţie în contradictoriu cu fiul său, unicul, care, pentru că el – tatăl, a făcut nişte aprecieri, la un moment dat, l-a acuzat că... se bagă în viaţa lui personală.
Şi atunci – a concluzionat prietenul meu, că, de vreme ce fiul său nu se droghează, nu l-a adunat niciodată din şanţuri şi îşi câştigă existenţa în mod cinstit, nu are de ce să îi mai facă observaţii, pentru că nu are ce să îi reproşeze...
Ce mod de gândire extraordinar! Câtă limpezime şi cât adevăr în această atitudine, pe care ar trebui să o aibă toţi părinţii responsabili faţă de copiii lor!... Dar, ce trist că nu este aşa!
Când doi oameni – soţ şi soţie, se decid să aibă copii, adică să-i procreeze, ei fac propria lor alegere, nu îl întreabă şi nu pot să-l întrebe pe cel care va veni pe lume dacă el este de acord să se nască, sau nu?!
Atunci când aduci pe lume un copil se numeşte că îl investeşti cu iubire necondiţionată şi că nu este doar rezultatul instictului sexual.
A fi sau a nu fi ţine, de fapt, de ceva instinctual, în urma unei beţii de plăcere îndreptată spre neplăcerea viitoare a fiinţei care păşeşte în lume, fără voia ei!...
