Cenzura comunistă era o realitate cruntă. Generaţiile de după 1990 nici nu îşi pot imagina ce înseamnă să nu ai voie să spui ce gândeşti. Lacătul la gură era o necesitate cotidiană, altfel, era foarte posibil să ai mari probleme.
Tovarăşul Nicolae Băbălău venea, în fiecare zi, la serviciu, ca un om normal. Nu avea prea multe tresăriri intelectuale, nici nu trebuia, era şef la cenzura presei la judeţ şi el ştia doar să taie fraze, texte, cuvinte...
Senatul Universităţii din Craiova mă numise redactor şel la revista studenţescă şi, obligatoriu, tot ce se scria în această revistă trecea prin filtrul tovarăşului Nicolae Băbălău, care a considerat că e potrivit să-mi trimită Securitatea acasă, în octombrie 1989, să-mi facă percheziţie, numai pentru faptul că nu am fost de acord cu modul în care a vrut să-l cenzureze pe Nichita Stănescu: tăiase ultimele două versuri din Elegia a doua, Getica, pentru că nu i-a plăcut ultimul vers, slăvindu-l ca pe străini...
A zis despre mine că sunt obraznic şi neascultător, că mă aranjează el pe mine, că mă dă afară din facultate şi mă arestează...
Apoi, pe data de 18 decembrie 1989, când deja începuseră manifestările de la Timişoara, când a aflat că nu sunt membru de partid, a făcut un scandal monstru şi i-a ordonat doamnei Daniela Tarniţă – care era şefă la studenţi, să-mi ceară imediat loc de la Bucureşti, de la partid, ca să devin membru P.C.R. Dar n-a mai fost să fie, i-am zis, zâmbind, doamnei Tarniţă să lase lucrurile aşa, că nu mai are rost, şi aşa le-a lăsat...
Cred că dacă nu venea schimbarea de regim, în decembrie 1989, aveam probleme serioase cu tovarăşul Nicolae Băbălău, care acum face pe democratul şi încă mai are neruşinarea să iasă pe stradă şi să mai participe la întâlniri publice, crezând că lumea nu-l ştie cine e şi îi mai acordă circumstanţe atenuante...
