Te găseşti, de multe ori, în viaţă, în situaţia în care nu ştii ce să mai faci şi nu reuşeşti să te auto-convingi că viaţa are sens şi că tot drumul tău – în cariera profesională şi în viaţa personală, are un sens... Aţi putea zice – unii dintre dumneavoaastră, cei care citiţi aceste rânduri, că astfel de gânduri nu sunt bune şi te duc spre prăpastie, dar eu cred că abia atunci când ai ajuns să-ţi pui aceste întrebări existenţiale conştientizezi că viaţa ta, care se află în curs de desfăşurare, are sens. Şi are sens chiar prin faptul că te îndoieşti în legătură cu sensul său... Am o admiraţie bolnavă pentru cuplurile de bătrâni care, la peste şaptezeci de ani, merg pe stradă, ţinându-se de mână... Mi-i imaginez în urmă cu vreo cincizeci de ani, când dragostea le fugărea fluturii prin stomac, iar sângele le dădea în clocot, ca un cazan de ţuică, din care, la capătul fierberii, picura esenţa vieţii – chintesenţa iubirii, care, pe parcursul unei vieţi, umple un vas de trăiri şi sentimente ireversibile. A venit toamna şi, poate că, în acest moment, am nevoie, cum zice Nichita Stănescu, să mi se acopere inima cu ceva, sau poate că starea de acum reflectă exact contrariul: adică faptul că o am, demult, sau dintotdeauna, acoperită cu... căutarea de sine şi cu speranţa mincinoasă a găsirii de certitudini într-o lume formată din incertitudini...
