A apărut antologia „O sută și una de poezii”, de Octavian Goga, autor Zenovie Cârlugea

Antologia, cu o prefață semnată de Alexandru Ruja, a apărut la Editura Academiei Române, 2020.

„Recent, între marii clasici antologați în colecția „O sută și una de poezii” a Editurii Academiei Române (Eminescu, Alecsandri, I. Creangă, Caragiale, I. Slavici ș.a.), și-a găsit locul și OCTAVIAN GOGA. Antologia, prefața, nota asupra ediției și selecția reperelor critice aparțin criticului și istoricului literar timișorean Alexandru Ruja, cunoscutul îngrijitor de ediții critice de rigoare academică (Aron Cotruș, Ioan Alexandru, Ștefan Aug. Doinaș etc.).

Poeziile au fost antologate în cea mai mare parte din volumele apărute înainte de Marea Unire, știindu-se că, după împlinirea aspirațiilor de veacuri ale poporului român din Ardeal, lirica rapsodului din Rășinarii Sibiului rămâne ... fără obiect! Astfel, amintim volumul Poezii din 1905, care l-a consacrat pe Octavian Goga (a obținut, în 1906, la propunerea lui Titu Maiorescu, intuind în tânărul debutant „un poet dintre cei chemați și aleși”, Premiul Năsturel-Herescu al Academiei), din care sunt reținute nu mai puțin de 41 de poeme. Din Ne cheamă pământul (1909), au fost antologate 18 poezii, 17 sunt din volumul Din umbra zidurilor (1913) și doar 14 din Cântece fără țară (1916). Și încă 11 texte din volumul postum apărut în 1939, Din larg, cu trimiteri nostalgice la tematica de altădată a liricii lui Goga. „Ideea unui eșec și a unei evoluții în contratimp a creației poetului Oltului – aprecia criticul Mircea Zaciu – se cere însă revizuită în dublu sens: al efortului de integrare în ritmurile liricii noi și în acordarea vocii la gama fundamentală a poetului-vates.” Numai că, dincolo de momentul de „criză intimă”, remarcabil este, printr-o  „dereglare” a universului liric, acela de criză „politică”, a căror „expresie lirică nu e, credem, mai puțin interesantă decât distilarea nostalgiilor sale rurale”! Poate la alt nivel al creației (bunăoară, publicistica), căci în planul liricii aserțiunea nu este susținută axiologic, toposul satului ardelean, structurat arhetipal pe o tradiție imemorială și într-o încleștare de deschideri mesianice  cu o stăpânire vremelnică străină, fiind luat de „peisaje citadine”, parisiene chiar („Haotica Parisului năvală”), totul rămânând ca o reverberație de basm aproape uitat („întunecata veacului baladă”), în fața unei realități conținând semne sodomice apocaliptice (mai vechea ideea a „orașului care omoară”, prin geografia căruia Goga trece ca „Pribeag străin”). Spiritul poetului, - declarându-se acum „fostul logodnic al durerii”, zidit „din lacrimi și dezastre” și care a vestit „o lume nouă”, purtând „blestem în cerul gurii”, - rămâne înnegurat, ceea ce nu trebuie să ne mire, chiar dacă în duhul liricii noi nu se mai simte nici „zumzet de colindă” nici „chiote de nuntă”: „Mirarea deci să nu vă prindă/ Că azi sub tâmpla mea căruntă,/ Nu e nici zumzet de colindă,/ Nu sunt nici chiote de nuntă...” (Am fost...) Poetului îi cântă, la fereastră, moartea „ca o vecernie-n surdină”, evocând „o întreagă viață petrecută”, dar nu ca ispită de reîntoarcere la ordinea veche ci ca prilej de reflecția pentru câte s-ar fi putut întâmpla sub semnul schimbărilor benefice: „Și cum sub tâmpla mea fierbinte,/ O lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie.” (Cântă moartea). (...)

Am insistat asupra poeziilor antologate din volumul postum (1939) tocmai pentru a sublinia că, față de „jalea” și spiritul vaticinar, mesianic al poeziei care l-a consacrat, cu mari antiteze și contraste ale unui patetic imaginar romantic, Goga a rămas egal cu sine, netrădându-și idealul, însă în orizontul unei poezii în care nu se mai regăsește decât ca umbră nostalgică, cu fantasmatice ipostaze pierdute în ceața și fumul amintirilor împovărătoare. (...)

Zenovie Cârlugea