Criza sanitară produsă de pandemie a generat şi o criză majoră a vieţii culturale, ce se simte din ce în ce mai mult, în primul rând, prin înstrăinarea creatorilor, unii de alţii. Izolarea şi restricţiile, din această perioadă, au dus la însingurare şi pierderea contactului cu viaţa artistică a urbei, atât a creatorilor, cât şi a iubitorilor de cultură.
Lansările de carte care dădeau viaţă bibliotecii judeţene par atât de îndepărtate, de parcă nici nu au fost! Erau prilej de efervescenţă culturală, de socializare şi de iniţiere în arte şi literatură, pentru toţi cei care, adeseori, umpleau sălile acestei instituţii. Scriitorii se întâlneau cu cititorii, era un dialog viu şi direct şi fiecare pleca acasă mai încărcat emoţional şi mai binedispus. Poate, chiar puţin mai fericit.
Spectacolele de teatru, cu sala plină, concertele filarmonicii, spectacolele teatrului de operetă, cinematografele 3D – toate acestea făceau parte din viaţa obişnuită, erau amănunte ale unei existenţe presărate cu mici bucurii şi satisfacţii. Fără ingredientele necesare sufletului, viaţa fizică nu poate fi decât searbădă şi tristă.
Este evident că lumea întreagă trece printr-o cumpănă de proporţii, dar fiecare dintre noi nu se raportează la acest întreg, ci la sine însuşi / însăşi, pentru că fiecare avem lumea noastră, în care intră familia şi propriul ego. De aceea, nu este nici o consolare în faptul că şi alţii trăiesc tragedii, atâta timp cât pe noi ne preocupă propria noastră tragedie.
Există premise să credem că viaţa va reveni la normal, într-un final; totul este ca, atunci, să nu ne aflăm dincolo de acest final... Trebuie să fim optimişti – spun unii că gândirea pozitivă deja rezolvă, pe jumătate, problemele; dacă o fi aşa(?). Cu alte cuvinte, dacă speranţa moarte ultima, trebuie să murim cu ea de gât!...