A apărut cartea „Întunericul din faţa luminii”, a scriitorului vâlcean Puiu Răducan, Editura Mircea cel Bătrân, Olăneşti, 2020.
Cronica de întâmpinare a volumului este semnată de cunoscuta scriitoare Daniela Toma, director al Editurii ArtCreativ.
Daniela Toma: „Aici, Domnul zice că ziua s-a oprit la jumătate...”
Alcătuit din câteva zeci de texte de proză scurtă, volumul Întunericul din faţa luminii este conceput ca un cod personal şi atent de identificare a gândirii antrenate îndelung în procesul asimilării lucrurilor frumoase şi în cel de dăruire a acestora cu autenticitate şi cu sens, un argument la care ar trebui să se raporteze toţi cei care scriu...
Aş îndrăzni să afirm că suntem pe teritoriul prozei poetice, unde se explorează idei noi şi se extrapolează, se propun moduri originale de acces spre acelea dezbătute deja, în orice caz, senzaţia imediată este surprinzătoare, ţine de afectiv şi se prezintă într-o formulă memorabilă: „Mă ascund într-o transparență de sol major… supraviețuiesc într-o memorie, suspendată și ea, în trepiedul copilăriei din Țepești și-ntr-un miez opac alături de buletinul de știri prin lanuri de floarea soarelui… pe picioare de timp negru… printre degetele ierburilor de catifea mătăsoasă, roua sfântă se desfășoară angelic”. Ceea ce rezultă face obiectul unui exerciţiu provocator şi nu are cum să nu placă cititorului.
Cât de dinamic este spiritul creator, iată, ne conving imagini de felul: „Duminica roua miroase a zeamă de clopot și a velință de cruce! …Încă poartă durerea pe umerii giurgiuvelei, iar gâtul de la pietrele zilei trecute o sclerozează pe cea dinspre tindă. Cască morbid”… „Nici zăpada nu mai este albă. Este lipsă! Se modifică lumea, soro! Se strâng anotimpurile, se fac mici, se grupează-n două, tu nu vezi! Pa lacrima oglinzilor păianjenii țes țoale de lipsă de om”… „Femeia cu ochi de ispită și cu mătrăgună-n portofelul inimii false te inundă la tot pasul și de după colțuri rotunde. Toate apele despletite dinspre ieri înspre amurg nu-ți vor curăța pedeapsa cu care te-a acoperit cea în care ai crezut”.
E un ciclu poetic şi prozaic în acelaşi timp, antrenat de imagini alb-negru, de lumini şi umbre, de miresme amestecate, întrerupt doar de mişcările bruşte ale curgerii timpului: „O lumină de cremene, de melci, păsări, copaci şi nisip, dialoghează cu cerul, iar zarea nu mai are loc în buzunarul inimii… Mirosul de gutuie înflorește-n geamuri și pe trepte de sobă. Hainele subțiri s-au ascuns care pe unde pentru că-n Dealul Viilor, în fruntea Chiciurii, toamna-și face rugăciunea... Trăiesc!... Respir!... Umbra neagră a vremurilor se așază pe genunchii săi… Multe anotimpuri, multe zodii, multe zile cu post, dar și fără de post… Tu, lumină a gândului, vino spre mine, pe drumul unde lupilor le este frică de miei!”
Periplul imaginativ se raportează adeseori la efuziuni biografice și la un anumit fel de ironie, dacă vreţi, a celui care a descoperit multe din secretele vieţii şi acum o priveşte de la înălţimea înţelepciunii: „Noaptea cu mâinile la ochi se furișază-n Valea Corbului, pe umerii crucilor cu identificații bătrâne dospește bruma neagră, iar rufele Domnului adorm pe sârma de fum a vremurilor triste și fumegoase care-au fost, ce sunt și care vin”… Borcanul toamnei se lărgește și din zare apare Regretul. Doamne, ce amărât este! A adunat în el toate nereușitele, cu voie sau fără de voie. Aproape că se târăște. Vine și el... ca și viața, din străfunduri. Trece, zgârie, lasă urme, chiar cicatrici grave”.
Definirea, dobândirea deplină a identităţii s-a petrecut în etape, dar acel paradis infantil s-a cristalizat şi a rămas definitiv între un ieri şi un astăzi autofondatori ai personalităţii, ai realităţii la care trupul şi spiritul se adaugă ca o necesară şi de neînlocuit conjunctură: „Cu potecile închise de mărăcini și pitite-n umbre de pași vechi, dealul meu, mândrețea copilăriei mele, este izolat, dă-n sufocare. Plânge și suspină, pe când noi… ne văităm de lipsă de sănătate. Fizică și… morală”.
Toamna vine întotdeauna cu dezinvoltură, cu încântare deplină şi semne de bun augur. „La buza răsăritului, în vârful salcâmilor lui Bazargic, un licăr se iveşte. Cu roua dimineţii, soarele se şterge la ochi, clipeşte de câteva ori şi se urcă apoi în crengi. Dimineaţa, pe uliţa satului meu trecuse…”
Ceea ce ne rămâne şi ne bucură, însă, este un întreg, un teritoriu plin de substanţă, care se bucură de talent literar prin prisma căruia întâmplarea devine mai mult decât ceea ce este în fapt, reuşind să transfigureze realitatea: „Pană la urmă și în acest caz s-a instalat liniștea… Și, deodată, Toamna pornește năvalnic, inundă tot teritoriul, dând drumul la muzică, poezie și... de ce nu, la țuică fiartă. Un foșnet sălbatic al puiului de vânt mă mușcă de durere și aceasta, durerea, începe să arunce vreo două boarfe-n spinarea învăluită de frig. Cu capul pe-un arbore bătrân, văd cum în Valea Corbului, la Moară, în Sudos, Omorâcea, Pârlitură, Chiciură, s-a dat dezlegare la... pauză. Pauza mare”.
Întăresc ideea că, dincolo de fiecare povestire sau, dimpotrivă, în fiecare dintre acestea, există poezie, e de ajuns doar să o conştientăzăm şi să ne dăm voie s-o simţim întreagă...
„Prin lacrima dimineții, ochiul privește la nașterea soarelui. Ce frumos!
Învăluit în umbră, cu botforii crăpați în tălpi, pantalonii rupți în coate,
haina-n genunchi... iar cușma proțăpită de urechile blegi pășește-n urmă
spre lada de zestre a amintirilor.
Cu mâna-n șolduri și ochii privind torențial, își desenează inima pe nisipuri crude.
Se dezlipește din albumul anotimpurilor și-n nopțile cu inimă goală și zeamă de cucută, stă paznic în antreul iconostaselor.
Seamănă parfum de flori ce dansează pe obraji rușinați și flămânziți în păcate crude.
Când vremea ne trece prin oase se rostește-n sfințenie, tocmai când umblăm cu Dumnezeu la subsioară.
Eu, cel cu tine-ntre degete, Rugăciune, trec cu amiaza peste dealul pe unde m-ai purtat!”