Mii de oameni au strigat miercuri seară “nu ne meritaţi, nu ne meritaţi”. Sute dintre ei părăseau tribunele înainte ca meciul să se fi terminat. Alţii refuzau să-l privească. Stăteau cu capul în mâini şi urmăreau jocul numai cu urechile. Ilie Balaci înjura schimbările făcute. Găman abia îşi mai târa picioarele. Aproape că nu putea termina meciul. Wobay centra doar ca să scape de minge. O arunca la grămadă, pentru a ascunde faptul că nu avea nicio idee. Şi niciun strop de putere. Stoica lovea mingea mai ceva decât cu colţul mesei. Dintr-odată o lua razna, ca lovită de glonţ! Şoavă părea atât de străin de parcă ar fi jucat în echipa sa de altădată, nu i-aş zice numele la Craiova. Să nu mai zic de Costea cel mic! Pica secerat şi cerea fault când cel mai apropiat adversar era la 10 metri. În locul lui, Baird căuta găurile din iarbă. Nu înţelegea pe unde se ascund aspersoarele! Iar Florin, în centrul liniei de atac, nu avansat în stânga, de unde să-şi înceapă şarja, alerga ca un anonim şi ţintea orizontul şi tabela de scor. Copiii plângeau, iar “bătrânii” strigau: “Nu ne meritaţi! Nu ne meritaţi!” Şi, din când în când, “ruşine, ruşine”. Era ca un plâns în cor, ca un bătut de obraz în 25.000 de exemplare, o cădere sufletească aproape similară celei de după retrogradarea în Divizia B. De ce cred asta? Pentru că speranţele au fost enorme. La Craiova a înmugurit o echipă nouă. Mai avea doi paşi şi trecea de frontiera spaţiului mizerabil din fotbalul românesc. Un cap bine plasat sau un şut viclean şi ar fi fost destul. Dar n-a venit nimic, absolut nimic! Când să iasă în Europa, Craiova n-a avut norocul unei ocazii din greşeală!
Galeria a ridicat steagul Europei deasupra peluzei şi oraşul s-a pregătit de sărbătoare. Au venit tarafurile cu lăutari şi s-a pus berea la rece. Toată Oltenia era gata de sărbătoare. Şi era aproape sigură. Vasluiul fotbalistic nu exista. Sau există aşa cum există şi pe harta cinematografiei, prin ce a dat familia Porumboiu. Un egal cu moldovenii nu ar fi fost o mare scofală, ci o ruşine acceptabilă pentru a juca totuşi în Europa. Şi ce-a ieşit? O tristeţe cât un cer înnegurat. Universitatea, la ceas de sărbătoare, juca oloagă, de ruşinea propriei neputinţe. Se parodia singură. Se mişca mai rău ca o echipă stoarsă, ca o retrogradată alcătuită din jucători săriţi de 30 de ani! Nu pierderea calificării în Europa League a durut cel mai tare, cât jocul fără cap şi sleirea de energie. Ceea ce ne arată că meciul cu Vasluiul a fost o catastrofă de antrenor. Iar căderea fizică din final de campionat ne-a arătat o gestionare fără cap a finişului acestuia. Craiova a îngenuncheat pentru că n-a mai avut resurse fizice să joace ultima partidă. Ceea ce înseamnă şi eşec de preparator.
Altfel, ce poate fi în jocul unei echipe clădite pe mai multe talente?
Toţi jucătorii s-au visat câştigători. Şi rezervele şi-au imaginat sărbătoarea. Şi copiii de cartier îi căinau pe adversarii din Germania sau de prin Franţa. Sărbătoarea s-a amânat, lăsând oraşul într-o tristeţe care seamănă cu aceea a Barcelonei pregătite de bal când Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni.
În ciuda tristeţii şi a dezamăgirii, Craiova are un mare noroc. Rămâne cu publicul şi rămâne cu echipa!