Jovial, sigur pe el, extrem de activ şi mereu atent la detalii, olteanul Doru Niţu este cel mai apreciat dintre angajaţii Grupului Meydis, care derulează afaceri cu firme de talia Vodafone şi Peugeot.

A plecat de jos, acum e emblematic pentru românii care au de spus poveşti de succes. La Meydis, de la maşinile de tipărit pe care le-a reparat la zidurile pe care le-a ridicat cu mâinile sale şi până la tapetul lipit în sala de şedinţe - mai totul poartă amprenta olteanului. Iar Doru şi compatrioţii săi care lucrează pentru Meydis au făcut mai mult decât atât: au răsturnat mituri false, au demontat prejudecăţi şi i-au ajutat pe spanioli să vadă adevărul despre imigranţii români.

Meydis lucrează cu unele dintre cele mai prestigioase firme din Spania şi din lume. Vodafone, Sanitas, Gas, Peugeot, MTV şi Banca Segovia sunt doar câteva dintre companiile care apelează la serviciile grupului pentru tipărirea şi pregătirea de expediere a corespondenţei personalizate.

Totul este confidenţial, totul extrem de atent făcut. Iar Meydis nu lucrează doar pentru alte firme, ci şi pentru autorităţi: buletinele de vot pentru scrutinul din martie 2008 au fost tipărite, sub supravegherea strictă a Poliţiei, tot aici. Vorbim de o cifră de afaceri fabuloasă, de aparatură de zeci de milioane de euro. Cine e omul de-ncredere când vine vorba de toate acestea? Întreabă-i pe directorii companiei şi ţi-l vor arăta pe Doru Niţu, un oltean din Corabia.

Acum doi ani, grupul media şi-a mutat sediul şi de atunci totul a intrat pe mâinile românului, care până nu de mult repara maşinile de tipărit. I-au arătat hala imensă şi i-au spus că are mână liberă. Rezultatul, însă, trebuia să fie fără cusur. Doru Niţu şi-a luat o echipă de români serioşi şi s-a pus pe lucru. Cărămidă cu cărămidă, pereţii au început să se ridice. Au apărut sala maşinilor, magazia, birourile, noua aulă.

“Mi-am luat un angajament şi l-am dus la capăt. Tot ce este aici, eu am ridicat. Eu şi cu o echipă de bă-ieţi români. Eu am zidit, iar arhitect tot eu am fost. În fiecare colţ al clădirii, băieţii şi-au uitat câte o sticlă de bere. Sediul ăsta este ca şi copilul meu. Eu l-am ridicat, eu l-am făcut ce este acum”,

povesteşte Doru.

Biroul său e la parter, departe de toată agitaţia departamentului administrativ sau de tumultul din sala unde maşinile lucrează neîncetat. Întoarce monitorul calculatorului spre noi şi lasă să se vadă camerele de filmat pe care le urmăreşte zilnic.

“Da, mă ocup şi de tot ce ţine de paza acestei companii. Totul este în mâinile mele. Cartelele de acces, zonele de siguranţă, camerele de filmat”,

explică Doru.

Titulatura funcţiei sale? Nici n-ar şti s-o spună. Râde, cu vizibilă mândrie, şi încearcă o autodefinire:

“Sunt cel care are grijă ca totul să fie în ordine.”

Puţine persoane au acces la camera de control. Şi mai puţine amprente reuşesc să deschidă uşa în spatele căreia stă “creierul” companiei. Doru ne invită să intrăm. Fără po-ze de data a-ceasta! El are grijă de tot ce este în acea cameră, iar prin aparatura pe care o poartă mereu la el poate prelua controlul în orice moment.

“Chiar dacă sunt în România, pot bloca uşile, pot anula cartelele de acces”,

ne dezvăluie el.

Mereu cu câte-o glumă pe buze, Doru Niţu le aruncă peste umăr şefilor că ar vrea să intre-n politică. Nu în Spania, ci în România, în Oltenia lui.

“Mă bag în politică, domn’e!” -

anunţă el, lăsând impresia că gata, e hotărât.

Doru nu are însă de gând să plece prea curând din Spania. Şi-a găsit, în sfârşit, drumul. Câştigă bine, este apreciat, iar familia rămasă în ţară, soţia şi copilul, depind de el. Aici, în Spania, are o vilă superbă, închiriată, ce-i drept, dar care-i oferă ceea ce în România nu avea.

“Îmi e bine aici. Au fost ani grei, în care nu aveam serviciu, dar acum sunt bine şi familia mea - la fel. Ce mă face să fiu mândru este că dintr-un simplu electrician, care lucra la întreţinere, acum am ajuns omul lor de încredere, cel fără de care nu mişcă nimic”,

ne spune olteanul.

Spania nu a fost de la început raiul pe pământ pentru olteanul nostru. Când a ajuns aici, lăsase în urmă un serviciu de operator cablu la televiziunea din Corabia, dar şi soţia şi copilul în vârstă de câţiva anişori. La început, nu avea serviciu şi buzunarele îi erau goale. Norocul său a fost că a ajuns să lucreze, cu 80 de euro pe zi, în curtea preşedintelui de la Meydis.

“A început să aibă treptat încredere în mine şi mi-a propus să vin la firmă, să lucrez la întreţinerea maşinilor. De la 80 de euro pe zi, cât câştigam, am ajuns la 40, dar măcar aveam acte! Reparam maşinile care se stricau. Încet, însă, a trebuit să ne mutăm şi la noul sediu eu am muncit cel mai mult. Atunci am crescut”,

îşi aminteşte Doru.

Acum are casa lui, maşina lui, familia e bine, în ţară. Vremurile grele au trecut, iar băuturile fine din barul companiei ori nelipsitul jamon sunt şi pentru el acum.